Cu acelaşi management artistic de cel puţin 20 de ani, Festivalul şi Concursul Internaţional "George Enescu" au început, firesc, să conteze în peisajul cultural european.
Principala concluzie, acum, la sfârşitul celei de a douăzecea ediţii, este că acest festival reprezintă singura instituţie muzicală românească de nivel internaţional, lucru datorat în principal continuităţii şi menţinerii sprijinului financiar al statului român şi în aceeaşi măsură managementului executiv şi artistic.
Anul acesta, festivalul a avut o imagine şi mai bună, o expunere pe canalele media de o mai bună calitate estetică, artistică şi a conţinutului de informaţie, prin urmare s-a vândut mai bine şi "mai internaţional" şi parcă... şi telefoanele mobile au sunat mai puţin în timpul concertelor. Cât priveşte aplaudatul între părţi, discuţia este mai complexă, în orice caz trebuie salutat modul în premieră în care TVR-ul a înţeles că luminile de public se aprind nu atunci când pe scenă nu se mai cântă, ci doar atunci când se întoarce dirijorul cu faţa spre spectatori.
Altminteri, din punct de vedere muzical, artistic, festivalul va avea pe bună dreptate parte de numeroase comentarii, se vor face comparaţii, se va consemna şi se va cădea de acord asupra faptului că în ciuda unei sonorizări tot mai bune a Sălii Mari a Palatului, marele inamic al acestui festival rămâne ideea de sonorizare însăşi, acesta urmând probabil a fi singurul subiect în jurul căruia nu vor exista polemici.
În vastitatea sa, care deşteaptă cu prilejul fiecărei ediţii noi şi noi regrete privitor la "golul dintre ediţii", Festivalul Internaţional "George Enescu" nu este drept să fie judecat in corpore din punct de vedere artistic. Iar subsemnatul, deşi a dorit, n-a putut fi în sală decât la un număr limitat de concerte.
De aceea, mă voi concentra asupra serii cu cele mai importante
