Rubato

de Răzvan Petrescu, Editura Curtea Veche, 2011

Receptat de critica literară ca un virtuoz al prozei scurte românești, Răzvan Petrescu rămâne încă „maestrul din umbră“, așa cum îl numește Marius Chivu. Să fie mult, să fie puțin? În nici un caz, totul.

Discreția exemplară a lui Răzvan Petrescu se răsfrânge și asupra notorietății sale: cunoscut în mediile literare, unde a fost premiat și are o reputație consolidată, Răzvan Petrescu nu este un scriitor popular. Deși, culmea, scrie despre oameni obișnuiți și viețile lor anodine. Dacă obișnuit este ceea ce credem noi despre viața măruntă, în care o lume microscopică este văzută deodată monstruos, cu un simț al realului detracat aproape fără egal la noi.

Cele paisprezece proze strânse în „Rubato“ au mai fost publicate în volumele anterioare ale prozatorului (patru la număr), doar una fiind inedită, însă această selecție de autor este interesantă fiindcă prezintă un nou unghi din care putem citi literatura sa. Farmecul rescrierii (autorul ne anunță că a mai revizuit pe ici, pe colo) este egal cu farmecul relecturii. Unicitatea scrisului său (despre care vorbea exemplar Mircea Nedelciu) este dată de tonalitatea calmă a unei proze în care umanul este privit cu înțelegere și chiar compasiunea proprie marilor scriitori. Proza de debut a cărții, „Ușa“, este o deschidere și o invitație către un univers în care moartea este cotidiană și nesuferită: o înmormântare costă, și familia alcătuită din soție și fiică nu-și poate reține iritarea că trebuie să-l îngroape pe tatăl ajuns în spital după o viață de perdiție. Dacă treaz mai putea fi suportabil, bolnavul pe patul de moarte devine o povară de care s-ar vrea scăpate prin negocieri abile: costă prea mult și în moarte. „Șansa“, a doua proză a antologiei, este remarcabilă prin schimbarea bruscă de „atitudine“ a unuia dintre personaje. Trei săpători de