În 1969 aveam vreo 8 ani şi abia învăţasem să scriu şi să citesc. Un copil aflat în continuă mirare, cercetând tenace imensitatea din jur. O fiinţă plăpândă, răsfăţându-se sub scutul copilăriei. Tot pe atunci, poeta Constanţa Buzea îşi nota în jurnal lucruri de care eu eram străin, graţie vârstei diafane. „Un student ceh şi-a dat foc. Un altul, budapestan, la fel. Lumea se agită, războaiele continuă, noi suntem mici şi ameninţaţi. (...) Mulţi dintre ai noştri sunt bolnavi de nervi, fie în comic, fie în grav. Suntem adânc mâncaţi de oboseală. O astenie venită din conştiinţa zădărnicirii”. Citesc şi zăbovesc pe gânduri. Alături, dar cât de departe!, un semen ostenise, îl sleise nimicnicia vieţii gri. Îl surpaseră lipsa speranţei şi ratările provocate de sistemul concentraţionar. Ce să înţeleagă prichindelul cuibărit în mine din învolburările planetare ale epocii?
După două decenii de la decomunizare, m-am maturizat într-atât, încât resimt o sfârşeală asemănătoare. Paradoxal, în perioada scursă am rămas la fel de mici şi de ameninţaţi, în ciuda scutului luat, nu pe daiboj, de la americani. Pe cel pactizat odinioară la Varşovia l-au ferfeniţit „oamenii de bine” ai capitalismului. Ruginise şi prisosea noii ordini mondiale. Încetarea „războiului rece” îl făcuse inutil, nu mai folosea nimănui. Păpuşarii internaţionali erau obligaţi să găsească altceva, o altă sperietoare în stare să le ţină la adăpost conturile obscene şi să le conserve interesele oligarhice. Ori să menţină spaimele individului manipulat cu neruşinată perfidie. Aşa au scornit bau-baul terorismului transnaţional şi de aici cursa înarmărilor aberante (faza stelară), demenţa cheltuielilor militare, bugetele urieşeşti îngropate în tancuri şi avioane sofisticate, în campanii de cotropire a câmpurilor petrolifere de aiurea....
Culmea, sub scutul mutat de pe Potomac la
