George Nişcoveanu. Versurile dvs., care se vor ecoul disperării unui Prizonier, sînt cu totul anacronice ca formă şi emană un umor involuntar de zile mari. Rimele „telefonate” ajută de minune efectul comic. Lipsa ori aşezarea greşită a semnelor de punctuaţie este ca un arc electric între exaltările paşoptiste şi suprarealism. Mă zbat în agonie ca un posedat/ Nu mai am nimic... tot ce am avut am dat/ Din mine a ramas doar amintirea sumbră/ Nu mai sunt om, nici animal...sunt doar o umbră. La ultimele strofe vă trădează şi ritmul, versurile apar şchioape: Blestem necontenit ziua-n care m-am născut/ Nu am nici un viitor, vreau să uit al meu trecut/ Plătesc pentru păcate nefăcute îndoit/ N-am avut vreo bucurie, numai am suferit.// Vă urăsc pe toţi...şi voi pe mine/ După ce mor, poate vă va fi mai bine/ Nu vrea nimic din viaţa asta, ci mâine/ Vă rog să mă daţi să fiu mâncat de-un câine. Am luat act de dorinţa dvs. de a fi mîncat de un cîine. Faţă de arabul din „El-Zorab” care cerea : „mă taie dacă vrei, şi-aruncă-mă la cîini”, dvs. vreţi să fiţi dat, nu aruncat, şi nu mai multor cîini, ci unuia singur. Dacă aveţi vreo rasă sau o culoare preferată, spuneţi şi încerc să aranjez.
Lazăr Magu. Veţi fi fiind dvs. „mag”, dar magia poeziei lui Topîrceanu e mai puternică decît a dvs. şi v-a subjugat. Dificultatea este că, deşi versificaţi bine (ei, nu chiar ca poetul „rapsodiilor”), el a scris acum vreo 90 de ani şi de atunci sensibilitatea cititorilor s-a modificat, iar tema toamnei a cunoscut alte şi alte tratări, încît strofele dvs., oricît de atent construite, nu mai au efect: Ca o lacrimă celestă/ cade toamna peste noi .../ Regimente mari de ploi/ stau la graniţa terestră. (Peisaj autumnal, titlu de asemeni vetust). Sau: În vârf de plopi stă soarele-n sicriu./ Un stol de corbi conduc înmormântarea .../ În cimitir e complicată starea:/ groparu-i mort iar decedatu-i v
