Săptămânal găsiţi aici o personalitate care scrie despre cărţile pe care le consideră fundamentale. Astăzi este rândul realizatorului TV Marius Constantinescu.
În viaţa mea, cărţile n-au intrat niciodată cu metodă sau cu grijă cronologică. Nu am citit niciodată după reguli şi puţine lucruri mi-au repugnat mai tare decât listele de lecturi impuse. Acestea fiind zise, nici nu încerc să justific, nici să scuz lipsuri sau goluri capitale, dar aşa se explică pasiuni... livreşti care merg de mână cu mine şi azi.
Din momentul în care am fost în stare să citesc singur şi susţinut pagini la rând, am mâncat pe pâine romane de capă şi spadă. Cam până la 13-14 ani, reperele mele se numeau „Cei trei muschetari", „După 20 de ani", „Laleaua neagră", „Cavalerii Pardaillan" şi seria nesfârşită de Fauste. Visam să fiu un Athos, flegmatic până în vârful unghiilor, nobil cu sufletul împlătoşat, şarmant în nobleţea, curajul şi răceala sa.
Pentru a fi mai bărbat, mai cool
Virajul ulterior a fost brusc şi teatral. Am trecut la literatura horror. În viziunea mea despre ce înseamnă maturizare grăbită, am pornit de la ideea că „orice nu te omoară, te face mai puternic". Cu alte cuvinte, dacă rezist bombardamentului sângeros la care mă expun, voi fi (şi) în ochii celorlalţi mai... bărbat (!), mai cool. Edgar Allan Poe, Bram Stoker, William Peter Blatty, Serge Brussolo, John Saul, Dean R.
Koontz, autori amalgamaţi într-un talmeş-balmeş calitativ, temporal şi stilistic. Deasupra lor, a tuturor, un zeu care a strălucit ani mulţi fără vreun con de umbră: Stephen King. „Carrie", „It", „Shining", „Misery", „Salem's Lot", „Christine", „Dolores Claiborne", „Pet Sematary" sunt cărţi pe care le-am parcurs pe nerăsuflate, unele dintre ele citite chiar de 4-5-6 ori şi aproape memorate.
Privind spre acea perioadă, stau şi mă întreb ce din mine rezona atât de puternic cu
