(apărut în Dilemateca, anul VI, nr. 65, octombrie 2011)

"În clipa în care Adam a nesocotit porunca dumnezeiască, în chiar clipa aceea, melancolia s-a închegat în sîngele lui, aşa precum limpezimea se stinge cînd lumina scapătă, în timp ce fitilul cald mai scoate încă un fum urît mirositor. Tot astfel s-a întîmplat şi cu Adam, căci în timp ce lumina în el scăpăta, melancolia a prins cheag în sîngele lui, din care cheag crescură tristeţea şi deznădejdea; într-adevăr, după ce-a căzut Adam în păcat, diavolul i-a insuflat melancolia ce-l lipseşte pe om de vlagă şi-l face necredincios..." (Hildegarde de Bingen, 1903)

Mircea CĂRTĂRESCU Un prieten mai în vîrstă m-a vizitat de curînd. Era pe seară. I-am arătat straturile de flori din curte: "Simţi cum miroase? E regina-nopţii!". Domnul masiv, cu lavalieră, nu s-a arătat impresionat. "Regina-nopţii?", m-a întrebat. "Mai există regina-nopţii?", a clătinat din cap sceptic, cu tot riscul, pe care nu şi-l lua de fapt niciodată, de a fi nepoliticos. Şi deodată, pe cînd îl conduceam în casă, mi-am dat seama că avea dreptate: reginele-nopţii ale mele, un pîlc stingher balansîndu-se în mijlocul curţii, nu mai miroseau ca florile de altădată. Nu păstraseră din floarea mea preferată decît forma modestă: tulpina păroasă, frunzele mereu moleşite de căldură şi floarea ca o steluţă de hîrtie, roz pe o parte, albă pe cealaltă. Prea puţin însă din mirosul celor care se legănau cîndva, cu patruzeci şi cinci de ani în urmă, în lădiţele de lemn putred, mereu profanate de cîte-un pui de pisică, de pe balconul părinţilor mei. Atunci se profilau ca nişte buruieni de rînd, ziua întreagă, pe fundalul Morii Dîmboviţa. Dar în nopţile de august, cînd se aprindea în zare steaua roşie din vîrful Casei Scînteii şi începea să pîlpîie uriaşul ecran de pînză de la cinema-ul în aer liber de pe Stadionul Dinamo, florile de regina-nopţii prindeau