Ziua şi măciuca asupra carului de oale sparte, pe care, cu o inconştienţă uluitoare, premierul Boc îl numeşte “stabilitate macroeconomică”. După ce miercuri Agenţia Moody’s a anunţat că e posibil să coboare ratingul României, deoarece s-ar fi dublat riscul de a ajunge în încetare de plăţi, situaţia fiind comparabilă cu a Spaniei (dar cu deosebirea că ibericii, fiind în zona euro, au un scut mult mai solid), ieri, pe nepusă masă, al doilea exportator din ţară, Nokia, a făcut cunoscut că-şi închide fabrica de la Jucu. Finlandezii apreciază ca oportune şi mai profitabile afacerile în Asia, mai ales în China. 2.000 de angajaţi rămân pe drumuri, însă efectul distructiv se va propaga şi pe orizontală, la alţi parteneri români ai Nokia (transporturi, furnizori etc). În toată această poveste, cu grav impact economic şi social, rămâi interlocat să afli, de la chiar preşedintele Nokia, că a catadicsit să informeze Guvernul român cu doar vreo 12 ore înainte. Bogdan Hossu, preşedintele Cartel Alpha, are dreptate când susţine că episodul Nokia demonstrează cât de vulnerabili sunt salariaţii români prin efectul noului Cod al Muncii, adoptat pripit la presiunea investitorilor străini. Compania Nokia este degajată de orice răspundere, plata salariilor vreme de încă vreo câteva luni fiind un act benevol.

Cazul Nokia nu trebuie totuşi să surprindă. De ani buni, presa vuieşte în privinţa incapacităţii Guvernului de a atrage şi a menţine investitorii străini, de a stimula producţia şi piaţa muncii prin facilităţi fiscale, prin crearea infrastructurii rutiere, prin generarea oportunităţilor pentru parteneriat public-privat. Nimic sau mai nimic. Dimpotrivă, criza mondială a accentuat criza de competenţă a guvernanţilor români, care, neînstare să promoveze o politică activă, în favoarea producţiei, a exportului şi a consumului intern, s-a axat pe tăierea dincolo de suportabilitat