Probabil însă cel mai sonor exemplu de paralelism valoric e cel care-i pune faţă în faţă pe Eminescu şi Macedonski.

De altfel, capitolul rezervat acestuia din urmă poartă un titlu pe cât de semnificativ, pe atât de categoric, Rivalul lui Eminescu. În sistemul critic al lui Mihai Zamfir, ideea a apărut mai demult. (În 1972, în studiul Introducere în opera lui Al. Macedonski, avea deja contur.) Doar că acum, în Scurta istorie, aceasta apare fortificată de la viziunea majoră până la detaliul cel mai anodin. Am arătat-o deja în episoadele precedente, întreaga carte validează o asemenea perspectivă, onest concurenţială, a literaturii.

Rivalitatea aceasta, e necesar s-o spun din nou, nu e dintre cele care maculează. Răspunderea ei n-o poartă nici Eminescu, nici Macedonski. Şi, cu atât mai puţin, Mihai Zamfir. E un dat, aşa-zicând, istoric. Un fapt existenţial. Mult prea profund, magmatic aproape, ca să poată fi incriminat cu instrumentele călduţe ale bunei cuviinţe. Cazul seamănă bine cu acela al duelului simbolic dintre Marlowe şi Shakespeare. Dacă primul n-ar fi murit, la numai douăzeci şi opt de ani, într-o încăierare, poate că autorul lui Hamlet nici n-ar mai fi ajuns să scrie Hamlet. Ar fi rămas un dramaturg obscur, cel mult un secondant al contemporanului său, a cărui continuă ascensiune ar fi fost nevoit s-o contemple de la distanţă.

Macedonski devine Macedonski abia în preajma lui 1890.

Încă o dată, în plină istorie stilistică, Mihai Zamfir face dovada unei riguroase intuiţii a umanului:

„Căzut în dizgraţie publică după epigrama din 1883, sărac şi izolat, noua sa situaţie l-a obligat să găsească în artă unica salvare. Poate că, rămas în cercul favorizaţilor sorţii, poetul Macedonski n-ar fi ajuns niciodată mare poet. În cazul lui, curba socială descendentă s-a îmbinat perfect cu cea artistică ascendentă, într-o frapantă simetrie.