Situaţia descrisă, ca şi consecinţele asupra celor din jur, au o certă notă kafkaescă – pe care Tony Judt o şi evocă, de altfel. Nu e vorba doar de profundul disconfort ambiental, ci de absurdul unei existenţe în care „chiar şi cei mai bine intenţionaţi şi cei mai generoşi prieteni şi rude nu pot spera să înţeleagă sentimentul izolării şi al prizonieratului pe care această boală le impune victimelor sale.”

Starea permanentă de neputinţă devine, inevitabil, echivalentul „unei condamănări la moarte.” Noaptea e, aşadar, o anticameră a infernului, iar dimineţile echivalează cu precaritatea confuz-reconfortantă a purgatoriului petrecut într-un scaun cu rotile. Strategia îmbrăţişată de victima metamorfozată, asemeni lui Gregor Samsa, într-o vietate neputincioasă, e să-şi imagineze că nopţile nu diferă întru nimic de intervalul petrecut la lumina zilei. Teoretic, acest lucru ar fi posibil: dacă ar găsi parteneri care să-l urmeze în activităţile nocturne. Din nefericire, acest lucru nu e posibil, astfel încât tot ce i-a rămas a fost să descopere în propria fiinţă „acel mecanism de supravieţuire despre care oamenii normali doar citesc în relatările despre dezastrele naturale sau celulele de izolare.” Memoria bună l-a ajutat să treacă mai uşor peste calvarul nopţilor de nemişcare şi chin, dar nu i-a putut reda pe de-a-ntregul certitudinea că încă e o persoană vie:

„Nu e nicio binecuvântare în a fi închis într-un costum de fier, rece şi nemilos. Plăcerile agilităţii mintale sunt mult supraestimate, în mod inevitabil – aşa cum mi se pare mie acum – de acelea care nu depind în exclusivitate de ele. Acelaşi lucru se poate spune despre încurajările binevoitoare de a căuta o compensaţie nonfizică neajunsurilor fizice. Asta nu duce la nimic. Ce e pierdut e bun pierdut şi nu câştigi nimic dacă-i dai un nume mai agreabil. Nopţile mele sunt interesante: dar m-aş descurc