Daca iubesti animalele, ai privilegiul sa cunosti ceva din armonia primordiala a creatiei, sa cunosti bucuria comuniunii dintre oameni si animale, a convietuirii pasnice pe care a instituit-o Dumnezeu la inceputuri.
Am descoperit asta tarziu, cand fiica si sotul meu au adus acasa o pisica neagra, pe care au cules-o de pe strada. Initial, eu nu am fost de acord, dar protestele mele au ramas zadarnice. Ulterior, s-a dovedit atat de docila, afectuoasa, jucausa si amuzanta, ca am sfarsit prin a ma indragosti de ea. Pana atunci, crezusem ca toate animalele sunt asemenea; "ia, niste pisici, acolo!", fara individualitate, si care se comporta toate la fel. Am constatat cu uimire ca nu este asa si, pentru ca acum imi erau dragi toate pisicile, am inceput sa ma apropii de ele, sa le urmaresc comportamentul si am descoperit cat ma inselasem.
Fiecare animalut are un mod al lui propriu de a fi, cu comportamente diferite, la fel ca si oamenii. Baghera (asa am botezat-o) pe fiecare membru al familiei ne trateaza diferit. Pe sotul meu il stie de sef, nu-si permite prea multe; daca ridica tonul, se cuminteste numaidecat; cu Carmen, fiica mea, se poarta ca de la egal la egal, dar numai ei ii acorda privilegiul de a o "pupa" pe nas. Cu mine se alinta, se "pisiceste", eu fiind cea care o hraneste. Este prezenta la toate actiunile noastre, cand ne intoarcem de la cumparaturi, prospecteaza sacosele si are un fel anume de a ne privi, cu o intensitate care-i mareste pupilele, uitandu-se fix cand la mine, cand la sotul meu. Are o privire intrebatoare si atat de expresiva, ca si cand ar spune: "Mie nu mi-ati adus nimic?".
Sunt atatea de spus despre ea! Dar o intamplare ne-a impresionat profund. Acum cativa ani, se apropia norocul sa aduca pe lume pui, iar noi trebuia sa mergem la tara, pentru sarbatorile de Pasti. De obicei, cand lipseam mai mult timp, o hranea o vecina.
