Ei urcau

Ei urcau, se răspândeau în aer, ca o pulbere

ca o ploaie orizontală, ca un murmur de roi

aşezat pe o creangă de prun.

Ei erau paznicii ce vegheau muzica

plină de umbre a soarelui, scribi ai unor cărţi

pentru orbi, munţii ruinaţi ai inimii.

Ei căutau moartea în găurile din acoperişul

casei, dar ea avea suflul scurt şi răsuflarea

sacadată ca a viilor.

Ei erau locuitorii solitari ai poemelor

ucenicii funambuli odihnind sub un cort

înălţat în podgorii cu rodul cules.

Ei erau făcătorii de privelişti şi maeştrii unor

procesiuni nebuloase, pătrundeau în ofrande

ca într-o casă demult părăsită.

Ei s-au născut

Ei aşa s-au născut cu mască

ani mulţi i-am slujit, i-am hrănit

am bătut în uşa lor din lemn înflorit

şi mi s-a părut că aud de dincolo

un scâncet de copil, un fel de bocet

întrerupt de ţipete scurte

ca şi cum cineva năştea şi murea în acelaşi timp.

Ei călătoreau mult

mereu înainte, rareori înapoi, uneori

un ocol scurt le tăia drumul şi-i ducea în

apropierea începutului;

aveau o cunună de spini pe cap şi

un toiag răsucit în locul mâinii drepte.

Poate aşa era scris, poate cineva închipuise

în locul lor o poveste despre viitor

scrijelită pe piele, pe pergamentul

plin de semne obscure al frunţii.

Au trecut ani buni de atunci şi

tot n-am înţeles. Şi nici nu aveam cum:

acesta era păcatul meu, nu puteam decât

în vis asemui pe cel viu cu cel mort,

nu le puteam dezlipi pleoapele

nici desprinde masca de pe un chip absent.

Dacă

Dacă a fost potecă aici

acum a năvălit iarba o iarbă

uscată, cândva bună

de fân, trufaşă, pe g