Din timp în timp, cu destulă hărnicie - sau, mai degrabă, cu o poftă de viaţă şi sete de artă bine ritmată -, pictorul turdean Cornel Vana propune vizitatorilor unor galerii diverse de pe cuprinsul Transilvaniei, la Turda, Cluj sau Satu Mare, mai recent, în 2011, selecţii din producţia laborioasă şi încărcată de energie a atelierului său. Indiferent de dominanta tematică a evenimentului (ierburi şi "buruieni", cum numeşte artistul dezlănţuirea florală câmpenească, mereu fascinantă pentru el, peisaje rurale de acasă, din Cacova Ierii, ori surprinzătoare compoziţii fantaste, funambuleşti, cu personaje disparate, stranii, care ies direct din tolba poetului care, atunci când scrie, Vana este), invitaţia lui la serbări fastuoase, fără avariţie cromatică ori austeritate a propunerilor este permanentă şi cu adresabilitate universală. Artistul este un polivalent nu doar pentru că s-a exersat şi în arta basoreliefului ori a portretisticii sculptate, ci mai ales pentru că filonul liric este alternat cu o poftă nesecată a epicului, manifestă în naraţiunile lui picturale.

Nu orice om are mai multe poveşti de spus despre sine. De obicei fiecare derulăm una singură care se dovedeşte adevărată în legătură cu noi înşine. Cornel Vana are însă cel puţin două. Prima zice aşa: după accidentul de muncă în care era să îşi piardă mâna a simţit că asta ar însemna să nu poată picta. Nu o mai făcuse, dar a picta devenise dintr-o dată mai important decât orice. Abia după vindecare s-a apropiat cu adevărat de universul paletei şi al şevaletului, decis să nu îl mai părăsească vreodată. Va recunoaşte oricine aici scenariul arhetipal al celei de a doua naşteri, cel pe care îl evocă extraordinar trupul prăvălit cu faţa în sus, sub copitele cailor, al lui Saul, cel orbit pe drumul Damascului, aşa cum l-a transmis până la noi ochiul şi penelul unui maestru renascentist… Cea de a doua povest