O minunată vacanţă în Grecia - mai exact în Halkidiki - m-a dus la câteva reflecţii.

Cea mai importantă dintre ele este aceea că sfârşitul lumii e departe. Cel puţin sfârşitul provocat de noi, oamenii, căci dacă Dumnezeu decide că momentul e mâine, asta e. Lumea pe care o vedem la televizor şi pe care o luăm drept arhetipală este doar un mozaic de cazuri clinice, de aberaţii, de excepţii. Cea mai mare parte a Pământului acesta care are, totuşi, jumătate de miliard de kilometri pătraţi, şi covârşitoarea majoritate a celor şase miliarde de pământeni n-au nicio tangenţă cu ştirile de la ora 5, 6, 7 şi oricare alta. Nu-i mai puţin adevărat că nu ştim aproape nimic (şi nici nu ne interesează) despre locurile din lume în care au loc cu adevărat tragedii de mari dimensiuni, în special în Africa. Una peste alta, trăim într-o lume virtuală, creată şi întreţinută de presă, în special de televiziuni. Cea mai mare parte a lumii reale nu-şi găseşte locul în această reprezentare virtuală şi extrem de restrictivă.

A doua concluzie la care am ajuns traversând Bulgaria, Grecia, dar şi bucata de Românie de la Bucureşti la Giurgiu (adăugată unui superb periplu de o săptămână în Ţinutul Secuiesc) este că mondiala criză economico-financiară este un joc pe calculator. În primul rând că - aici, ca şi în toate celelalte reprezentări ale noastre şablonarde - "mondial" înseamnă, de fapt, Europa, Statele Unite şi, eventual, Japonia. Habar n-avem (şi nici nu ne interesează) ce se-ntâmplă cu uimitoarea Brazilie, ne mirăm cu scepticism de ceea ce auzim despre China şi avem zero informaţii despre materializarea crizei în Bolivia, Jamaica sau Maroc.

Nu susţin, Doamne fereşte, că jocul ăsta pe calculator, un fel de Monopoly la scară mare, cu bani virtuali scăzuţi de la unii şi adăugaţi la alţii, nu are şi o componentă reală, palpabilă, dureroasă, periculoasă. Doar există oameni d