Ce: Untitled. (Bienala de Artă de la Istanbul, ediţia a 12-a). Inspirată din creaţia artistului american Félix González-Torres (1957-1996) Cine: IKSV. Jens Hoffmann şi Adriano Pedrosa (curatori) Unde: Antrepo 3 şi Antrepo 5, Istanbul Cînd: 15 septembrie – 13 noiembrie 2011 Iulia POPOVICI: Deşi în urmă cu doi ani, Bienala de la Istanbul a fost enervant de stîngistă, parcă m-a entuziasmat mult mai mult decît ediţia de acum. Printre altele, pentru că a pierdut legătura cu oraşul, spectaculos în el însuşi. Voi mergeţi la Istanbul de cinci ediţii, cum a fost pînă acum? Raluca VOINEA: Cel mai frumos e cînd te duci la o bienală, prima dată, într-un loc în care n-ai mai fost niciodată. Experienţa e cu mult mai mult decît să vezi o expoziţie, poate şi de-aia s-au răspîndit atît de mult bienalele, ca fenomen global. Foarte multe zone aşa-zis periferice şi-au dat seama că aceste evenimente sînt şi un instrument de turism, de publicitate, cu atît mai mult cu cît, în ultimii douăzeci de ani, bienalele au problematizat relaţia lor cu oraşul. Iar la Istanbul, asta se întîmplă în mod special, pentru că oraşul e atît de dominator, încît înghite orice alt discurs, îl contaminează. În 2003, prima dată cînd am venit la Istanbul, era o ediţie specială a Bienalei, din acest punct de vedere: o parte substanţială avea loc în oraşul vechi şi în clădiri istorice. Privind retrospectiv, mi se pare evident că unele dintre lucrările expuse funcţionau, în bună măsură, datorită locului în care erau expuse. Deveneau instalaţii in situ fiindcă interacţionau cu spaţiul. Ca să nu mai vorbesc despre lucrarea lui Mike Nelson (Büyük Valide Han), care era prin definiţie in situ şi pe care el a reluat-o acum, parţial, în pavilionul britanic la Veneţia; probabil şi pentru el acela a fost un moment de turnură. Asumat, lucrarea consta, în mare parte, din traseul pentru găsirea ei: era într-un han pe lîn