Când a murit vara aceasta, la 96 de ani, Radu Mărculescu trăise deja tot ce se poate trăi. Şi-a mărturisit, iertând, deceniul şi jumătate de lagăre şi puşcării, gratiile din Uniunea Sovietică şi din România comunistă, în volumul Pătimiri şi iluminări din captivitatea sovietică, reeditat anul trecut la Editura Humanitas.

Iertând, căci el a fost dintre aceia care nu şi-au vândut sufletul, dintre aceia care au privilegiul să ierte, nu să ceară iertare. Acolo, în carte, este tot ce se poate scrie mai uman despre a doua mare demenţă mondială. Volumul începe, însă, cu oribila cădere în prizonierat. Sunt lucruri care au rămas rostite doar în casa sa veche de vizavi de sediul Televiziunii Române, casa în care a stat, cândva, cu chirie, însuşi George Călinescu. L-am cunoscut şi l-am iubit pe Radu Mărculescu, mi-a fost, în ultimii ani, mentor, reper moral, şi ceva în plus, ceva de nescris şi nedescris. Mi-a vorbit despre Odessa, Odessa revenea adesea în memoriile sale. Aş spune că niciodată nu a fost Radu Mărculescu mai zguduit de moarte în anii războiului. Profesor de literatură în România Mare şi Interbelică, Radu Mărculescu a fost în anii războiului observator de artilerie. Amintirile sale sunt copleşitoare. Le reproduc fidel, aşa cum le-am auzit în Dorobanţi, fără să sacrific nimic din intensitatea trăirilor profesorului care nu a dorit niciodată, nici măcar o dată, să fie militar: „Când am intrat în Orhei, am mers la Poştă. Am găsit acolo români omorâţi de ruşi şi depozitaţi la subsol. Încă nu apucaseră să miroasă, erau recent împuşcaţi. Sus, telefonam acasă, în Bucureşti, unde era totul liniştit, iar jos erau grămezi de leşuri”. Aşa, mărşăluind în Est, prin Basarabia eliberată de sub ocupantul sovietic, tot mai departe, Radu Mărculescu a ajuns şi la Odessa. A participat la cucerirea oraşului, a ucis pentru a nu fi ucis – implacabila şi insuportabila lege a războiul