Plictisitor uneori şi îngrijorător cel mai des, dar repetat ca şi istoria la nesfârşit, subiectul evoluţiei finanţelor lumii rămâne în atenţia românilor din cauza implicaţiilor directe asupra bugetelor de familie. După trei ani de criză, mai toată lumea a devenit expertă în problemă. Teoriile se succed şi se ajustează din mers, iar experţii nu mai prididesc să dea sfaturi.
Şi Guvernul de la Bucureşti primeşte indicaţii şi recomandări, acordate cu largheţe, dar nu şi surse avantajoase de împrumut pe termen scurt pentru cheltuielile ajunse la scadenţă. Până la urmă, creditarea ajunge să se facă la dobânzi mari, în timp ce capitalul se scurge în afara graniţelor, pentru plasamente mai sigure sau mai profitabile. Pe fondul ezitării investitorilor, care cu doar 3-4 ani în urmă se înghesuiau să facă afaceri în România, ori chiar a plecării lor - cum a anunţat Nokia, chiar săptămâna aceasta, închiderea fabricii din Cluj - Guvernul a fost nevoit să înfiinţeze un minister special pentru gestionarea fondurilor europene - colacul de salvare, banii pentru investiţii care lipsesc de pe piaţa locală. Ar trebui să fie un minister la fel de puternic precum cel condus de Elena Udrea, dar, în lipsa oricăror rezultate - abia au instalat un fost comisar european la şefia portofoliului - există doar speranţe că banii vor începe să curgă din nou. Mai rămâne ca şi proiectele să fie corecte şi viabile, altfel vom da peste alţi Bechteli, cu contracte costisitoare pentru semnarea cărora nu e vinovat nimeni.
Anul ăsta ne-a salvat agricultura. Poate că meritam, după atâtea dezastre petrecute în ultimul deceniu. Dar la anul? N-ar fi de mirare ca, după cum merge treaba în restul economiei, tot agricultura să fie baza, chiar de-o fi secetă. Tradiţia încă presupune investiţii masive făcute de majoritatea familiilor pentru umplerea cămărilor.
În Europa, aşteptăm des
