29 martie 1896, după Calendarul Iulian, a fost una dintre zilele acelea mari, zilele ca nişte cărămizi de la începutul naţiunilor. Atunci, la Atena, Louis Spiridon a câştigat primul Maraton, în prima ediţie a Jocurilor Olimpice moderne. Elada şi Regele ei i s-au aşezat, fireşte, cuminţi la picioare. Îi vedeţi, uneori, prin parcurile noastre noi, alergând printre câini fără stăpân şi copii fără viitor, pregătindu-se pentru ceea ce şablonarzii numesc, de fiecare dată, „cursa vieţii“. Noii maratonişti şi ultramaratonişti amatori îşi depăşesc limitele într-o istorie a acestui prezent bezmetic. Ei, dar nu doar ei, îi privesc pe ceilalţi – profesioniştii Olimpiadelor – ca pe nişte zei. Istoria acestor zei este, ca a tuturor zeilor, veche. Ne întoarcem, deci, două milenii şi jumătate, la cursa lui Philippide, de după victoria de la Maraton, la ultimul său cuvânt, cuvântul care anunţa victoria, şi la moartea sa, poate eroică, oricum poetică. Înaintăm, totuşi, până în 1894, când unui francez, Michel Bréal, i-a venit gândul cel bun: la Jocurile Olimpice de la Atena, doi ani mai târziu, să se alerge, din nou, patruzeci de kilometri într-o probă care să se numească exact aşa, Maraton. În 1894, Louis Spiridon era în Armată, sub comanda colonelului Papadiamantopoulos. E important, căci doi ani mai târziu, chiar colonelul Papadiamantopoulos se ocupa de pregătirea atleţilor greci. El şi-a amintit de tânărul acela care vindea apă la periferia Atenei, el l-a căutat în satul său, el i-a dat ordin să alerge, şi Louis, învăţat să asculte, a alergat. Am mai scris – e ceva de atunci – într-un cotidian central, acum muribund, cronica victoriei sale unice, chiar unică, neurmată de niciun bis, fără să îi înţeleg, însă, adevărata substanţă. Am scris că fiii fermierilor săraci, crescuţi fără bone în uniforme impecabile, n-au niciodată de ales. Pentru banii de mâncare, Spiridon vindea apă minera