Aşa cum spuneam şi în textele precedente din paginile acestei reviste, banchetul, symposion, devine, în Grecia secolelor VII-VI a. Chr., semnul vizibil al unui stil de viaţă aristocratic, modul anume în care distincţia socială se manifestă cu precădere. În acest cadru, excesul de bogăţie se rafinează prin consumul de bunuri exotice. Aşa cum a arătat de mult încă marele clasicist italian Santo Mazzarino[1], receptarea influenţelor venite din Orientul Apropiat, integrarea obiectelor de lux în decorul reuniunilor aristocratice, căsătoriile nobile, cu mirese venite „de peste mări şi ţări” – prinţese lidiene sau prinţese trace – se însumează distanţând modul de viaţă al aristocraţilor, a căror bogăţie nu se măsoară în bani, ci în capacitatea de a cheltui elegant şi generos fără măsură, împreună cu ceata de hetairoi.

Acest stil dispendios, la limită chiar parazitar – în pofida eleganţei stilistice la care pretinde – a devenit repede ţinta atacurilor în cetăţile care aspirau la egalitatea civică. O etică mai pragmatică, o atitudine mai echilibrată devin semne ale progresului unor idealuri care tind către refacerea unui univers de reprezentări care proclamă valorile sobre ale cetăţeanului egal sub aspect politic cu toţi ceilalţi concetăţeni participanţi la viaţa publică comună. Revoltele şi reformele politice care au dus, la sfârşitul arhaismului şi în epoca clasică, la instituirea democraţiei în viaţa politică – fie că-i vorba de proclamarea isonomiei la milte şi în alte cetăţi ioniene, de reforma lui Clistene la Atena, sau de revolta care, la Istros, pe malul vestic al Pontului Euxin, s-a încheiat abia odată cu instaurarea unor instituţii şi practici democratice – au fost mereu însoţite de o revoltă culturală a cetăţenilor de rând, care au ironizat obiceiurile excesiv de rafinate ale elitei aristocratice.

Epitete ca „efeminat”, vizând înfăţişarea