Indiferent cât de aprinse şi pe ton înalt sunt dezbaterile pe tema datoriilor de stat din Europa, tot nu se poate ascunde faptul că nu există o voce puternică sau un grup coordonat de voci care să preia frâiele crizei şi să facă paşii necesari pentru soluţionarea acesteia. Jurnaliştii „The Economist“ analizează motivele pentru care liderii europeni (nu) acţionează.
Într-o sală somptuasă din oraşul polonez Wroclaw, la începutul lunii septembrie, Jean-Claude Trichet, preşedintele Băncii Centrale Europene, i-a avertizat pe miniştrii de Finanţe din UE cât de gravă este criza financiară mondială. Zona euro, a spus el, este în prezent epicentrul problemei, iar consecinţele ar putea fi mult mai grave decât orice am văzut până acum.
Jean-Claude Trichet, preşedintele BCE
Dar din moment ce majoritatea cetăţenilor încă nu simt efectele, politicienii se luptă să acţioneze decisiv. O vizită-fulger la Wroclaw a lui Tim Geithner, secretarul Trezoreriei Americane, pentru a-şi exprima îngrijorarea faţă de „riscurile catastrofice“ ale unei cascade de falimente suverane nu a avut vreun impact semnificativ. Europenii au oferit fie scuze (deciziile într-o Uniune Europeană cu 27 de state sunt greu de luat), fie ostilitate (America să-şi rezolve propriile probleme cu datoria). După două zile de discuţii, miniştrii din zona euro nu au ajuns nici pe aproape de o soluţie.
O săptămâna mai târziu, întâlnirea anuală dintre FMI şi Banca Mondială de la Washington, americanii şi ceilalţi, inclusiv China, au certat europenii pentru că ameninţă economia mondială. În realitate, a existat un mic progres: europenii au căzut de acord că trebuie să existe un plan pentru a îngrădi economiile solvabile dar fără lichidităţi, suplimentarea fondului de urgenţă al UE, recapitalizarea băncilor europene şi, nu în ultimul rând, să rezolve problemele Greciei, care înc
