Ceea ce o să vă relatez nu e o poveste despre arta culinară japoneză şi nici despre cea elveţiană. Ci este o poveste uluitoare despre cum două viziuni culturale complet diferite se pot îmbina miraculos de armonios şi din această alchimie mentală să rezulte ceva cu totul provocator, temerar, unic şi spectaculos. Ceva ce poate fi un exemplu tipic pentru ceea ce înseamnă creativitate artistică şi inginerească extremă.
A fost odată ca niciodată, peste şapte mări şi şapte ţări, o şcoală vestită în toată Europa: Şcoala Politehnică Federală din Lausanne. Înfiinţată acum peste 150 de ani, Politehnica a crescut încet, rectangular şi riguros ca orice proiect conceput inginereşte de la un capăt la celălalt. Până într-o bună zi, când toate minţile ştiinţifice implicate şi dedicate au ajuns la concluzia că este nevoie de un simbol nou pentru vechea şcoală, un simbol cu totul deosebit, care să scoată blazonul din registrul arhitectural banal şi să dea tradiţiei un nou renume. Zis şi făcut, odată decizia luată s-a organizat un mare concurs.
Şi au venit arhitecţi din toată lumea şi de la Apus, dar şi de la Răsărit. Idei – fel de fel. Juriul s-a adunat, a deliberat şi, în final, a nominalizat câştigătorii: de la Răsărit, doi japonezi vestiţi pentru nonconformismul lor volumetric, ultramodern şi rafinat – Kazuyo Sejima şi Ryue Nishizawa. Din acest punct, totul a devenit un fel de poveste logico-gastronimco-absurdă.
Să explicăm pe rând, cu calm şi rabdare.
Logic. Desigur este logic şi plin de sens să optezi ca simbolul care să reprezinte procesul de învăţare în învăţământul superior să fie un centru de învaţare şi studiu. Este de asemenea de înţeles ca centrul Politehnicii să aibă la bază ideea de sală de lectură. Pentru o mulţime de studenţi, foşti şi actuali, cuvântul „sesiune” este sinonim cu „sală de lectură”.
Gastronomic. Desigur, are logică
