Unul dintre cei mai iubiţi actori din România povesteşte despre relaţia lui cu sistemul comunist, despre laşităţi şi despre dezamăgirea că s-a născut într-o generaţie de sacrificiu.
„Adevărul": Cum arată viaţa dumneavoastră, ca actor pensionar?
Vladimir Găitan: Subiect delicat... Mi se pare o mare tâmpenie pensionarea unui actor. Pe mine m-au pensionat în ziua în care am împlinit 64 de ani. Ca o măsea stricată, pe care o scoţi. Senzaţia e de şoc. Ca şi cum ai veni acasă şi ai găsi în patul tău, cu soţia ta, pe cel mai bun prieten. Adică ţi s-a ocupat locul de către oamenii pe care i-ai iubit cel mai mult în viaţă: soţia şi cel mai bun prieten. De parcă Hamlet n-ar avea părinţi... Eu nu zic să-l joc pe Hamlet, dar pe maică-sa şi pe taică-său, cine-i joacă? Cei tineri? Îşi pun bărbi şi mustăţi? Nu mai avem bătrâni? Îi punem ca eschimoşii pe banchiză să-i mănânce urşii polari? Şi pe urmă stăm şi clamăm că pensionarii sunt mai mulţi decât cei activi...
Dacă v-aţi aşeza acum o oglindă în faţă, cum îl vede Vladimir Găitan pe Vladimir Găitan?
Sunt dezamăgit. Dezamăgit şi de mine. Trăiesc un sentiment de vinovăţie, pentru că m-am retras. Sunt foarte trist de tot ce se întâmplă în jurul nostru. Mai mult ca niciodată regret că n-am avut puterea să emigrez. Mai ales că acum, mai mult ca oricând mă simt neajutorat. Am trăit atâtea umilinţe în toţi anii ăştia, încât mă gândesc cu groază că merg încet, încet spre o vârstă când nu mă mai pot salva nici măcar cu profesia şi risc să mă lovesc de dispreţul şi răutatea oamenilor tot mai mult. Iar în ultima vreme am trăit o poveste îngrozitoare cu ANAF-ul, care e mai rău decât Securitatea. Sunt convins că trebuie făcută ordine în evaziunea fiscală generală pe care ţara asta o trăieşte, dar ar trebui făcută cu un cântar al priorităţilor. Nu poţi să pui TVA pe spirit. La una dintre întâlnirile cu această ins
