Boema de altădată era plină de poezie, oamenii erau gata să se bucure, nu erau ca astăzi „plini de gânduri” şi „lipsiţi de libertate”.
Era de Anul Nou 1847, la Iaşi. Anul Nou se sărbătorea cu multe concerte date la Teatrul Naţional. În acest an, geniul muzical al Europei era Franz Liszt. Îi plăcea să peregrineze, să rătăcească prin ţări şi oraşe, şi aşa a ajuns şi în ţara noastră, de două ori.
Era un pianist uluitor şi minuna pe oricine îl asculta cântând. Mulţi din cei pricepuţi spun că aşa cum Paganini a fost unic şi sălbatic cu vioara sa, aşa a fost şi Liszt cu pianul. Era tumultuos, genial în improvizaţie, jocul cu clapele pianului era nebunesc. Ajunsese să imite arcuşul viorii. Marele cronicar muzical Emanoil Ciomac spunea despre el că făcea acrobaţie pianistică. De altfel, despre Liszt s-au scris cele mai tulburătoare cronici. Când Liszt avea la 12 ani, Parisul era fermecat, de acest mare-mic muzician, „o minune a secolului”, scria jurnalul La vie parisienne. Beethoven însuşi i-a prezis o carieră muzicală fantastică.
La Iaşi, de acel An Nou 1847, Liszt a venit să cânte şi în casele vistiernicului Alecu Balş. Pentru petreceri, Alecu Balş aducea întotdeauna lăutarii – acei muzicanţi care nici nu ştiu notele şi cântau după ureche.
Franz Liszt asculta lăutarii cu o curioasă atenţie. A observat obiceiurile boierilor moldoveni care atunci când doreau o cântare de „inimă albastră” ghimboseau o pungă de aur într-un pahar. S-a conformat îndată şi a scos multe pungi cu aur.
În acea seară de sărbătoare, în saloanele boiereşti era şi celebrul Barbu Lăutaru, pentru care Vasile Alecsandri a scris acel poetic „Cântecel”, „Eu mă duc, mă prăpădesc/Ca şi-un cântec românesc”.
Punctul culminant al sărbătorii a fost atunci când Franz Liszt s-a aşezat la pian şi a improvizat. A început cu un marş unguresc pe care a brodat năstruşnice variaţii, că
