M-am întrebat, nu o dată, de ce medicii trebuie să-şi încarce memoria cu liste nesfârşite de nume proprii, de regulă ale celor care au descoperit sau descris un sindrom, o boală, un agent patogen. Mai rar, boala capătă numele celebrităţii care a suferit de ea, de exemplu un suferind de pycnodisostosis va afla că suferă de sindromul Toulouse Lautrec.
Un obicei asemănător există şi în muzică. Orice amator respectabil va şti că simfonia nr. 31 în re major de Mozart se cheamă şi Paris, nr. 35 este Haffner, 36 în do major Linz, iar Praga este apelativul simfoniei nr. 38. Şi unele simfonii ale lui Haydn (multe, foarte multe) au porecle, cele ale lui Mendelssohn-Bartholdy sunt alintate Scoţiana sau Italiana. Beethoven se mulţumeşte cu denumiri spectaculoase ca Eroica sau Imperialul.
Toate bune şi frumoase, dar de la un punct încolo specialiştii au început să observe că nu au nici cea mai vagă idee de ce boli au suferit predecesorii noştri. O revistă elveţiană de medicină şi istorie, foarte prizată în anii ’70 şi ’80 ai secolului trecut de către unii medici bucureşteni, publica „patografii” de mari personalităţi. Aşa am aflat de ce boală (sau de ce boli) suferea Toulouse Lautrec, dar şi ce i-a măcinat pe Stalin, Churchill sau Roosevelt.
Probabil că ideea s-a dovedit a fi atrăgătoare şi pentru Facultatea de Medicină a Universităţii din Maryland, care organizează sistematic simpozioane de patografie. Fără a respecta ordinea cronologică, primul i-a fost dedicat marelui Charles Darwin. Savantul a suferit de un sindrom foare dubios, CVS, caracterizat de crize de greaţă şi vărsături care însă nu i-ar explica în întregime suferinţele. Unii dintre specialiştii în istoria patologiei, prof. dr. Philip Mackowiak, crede că Darwin mai suferea şi de boala Chaga, o parazitoză cu care s-a pricopsit în timpul expediţiei cu vasul „Beagle”. Colac peste pupăză, se pare că l
