Mergem la Ateneu, Festivalul Enescu e un dar zeiesc: dirijori, orchestre, pianişti, violonişti, căntăreţi, ne fac să trăim alături, în Cetate, o mare bucurie intelectuală. E o perioadă de viaţă care scrâşneşte, dar faptul că ne adunăm într-o sală de concert şi trăim sufleteşte aceeaşi mare emoţie, ne face să spunem că Dumnezeu ne iubeşte, cu toate ale noastre, şi ne iartă!
Mereu mă întreb: oare cum era când la Ateneu dirija Enescu? Şi găsesc o cronică din ziua de 7 decembrie 1935, a unui cronicar foarte important, Jean Victor Pandelescu. Cronica e remarcabilă şi mi-a dat puterea să-mi închipui cum a fost. Era iarnă. Crăciunul venea peste două săptămâni. În viaţa muzicală a Capitalei, la Ateneu, conducănd cu autoritate câte un simfonic, aflu că George Enescu dirija imprimând lucrărilor simfonice transfigurare.
Era poetic. Iarnă. Afară ningea... Doamne înmânuşate şi bărbaţi în smoching coboară din maşini şi chiar din trăsuri, grăbnindu-se să urce scara de marmură. Lumea toată e pregătită sufleteşte şi înveşmântată cu respect...
(Azi fugim, suntem grăbiţi. În loja oficială, în faţa mea era un domn, tânăr, în şlapi, maieu foarte decoltat, cu torsul aproape gol! Nu puteai să nu fii jignit, mai era şi concertul lui Yundi – elegant, sofisticat, rafinat.)
Murmurele din sală sunt în aşteptare şi orchestra... Uite-l! Maestrul Enescu îşi face apariţia printre membrii orchestrei care simţeai că-l venerează. Dar şi sala, care-l aplaudă frenetic. Miroase a parfum bun, a flori, a bunăstare. Pe scenă sunt cel puţin o sută de instrumentişti şi eu care eram uimită de cât de numeroasă era orchestra din Haga!
În 1935 se reuniseră două orchestre pentru acest concert. Şi orchestra şi sala nu-l urmăresc decât pe maestru, aşteptându-l pe „Harold în Italia”, de Berlioz. Şi sonoritatea a apărut impozantă, rotundă, plină. Cronica este scrisă cu rigurozitate, dar
