Există printre oamenii politici o nouă frenezie, aceea de a părea cît mai informaţi cît mai devreme. În principal, ea funcţionează prin anunţarea unor succese viitoare care de obicei nu mai ajung să se întîmple, cum a fost cu aderarea la Schengen sau cu o grămadă de investiţii care au fost anunţate ca sigure de politicieni care au vrut să-şi creeze astfel capital, multe din ele nerealizate în final.

Noua frenezie funcţionează însă şi în negativ, cum vedem acum cu închiderea fabricii Nokia. E un mare concurs care a aflat primul: Boc ştia din momentul în care a fost luată decizia, Băsescu ştia dinainte, alţii din alte etape dar oricum, ce e esenţial, înainte să afle populaţia. Erau iniţiaţi în cercul deciziei şi al puterii.

Fără a fi deloc un adept al lozincii “fapte, nu vorbe”, mi se pare că frenezia asta vine tocmai dintr-o erodare a mecanismului puterii (o erodare care poate fi, de fapt, în parte, doar o conştientizare a şubrezeniei dintotdeauna a acestui mecanism). Politica e gripată şi e mult mai uşor să intri în această competiţie a realizărilor fantasmatice decît să încerci să o degripezi.

Preşedintele e blocat din cauza obsesiei sale pentru un regim autoritar pe care nu are cum să îl realizeze în condiţiile structurilor formale democratice de acum şi ale configuraţiei partidelor. Primul ministru e blocat pentru că a fost ales pentru obedienţa sa absolută şi asta de obicei merge mînă în mînă nu cu capacitatea de a exercita putere, ci cu lipsa ei. Parlamentul este blocat din cauza discreditării mecanismului parlamentar de către preşedinte, a destructurării opoziţiei prin UNPR şi în general a nefuncţionalităţii la care a ajuns acum sistemul politic, care face ca opoziţia să fie o clonă a puterii şi invers.

Ce le rămîne atunci politicienilor? Să se bată în investiţii probabile şi să îşi aroge merite pentru o aderare la Schengen care, ce să