15 secunde a fost pe altă lume. L-au resuscitat şi a terminat meciul în picioare. A devenit eroul Americii de Sud la Campionatul Mondial de fotbal din Elveţia. Povestioară de acum şase decenii
Unu, doi…Apoi patru! Şase, nouă, cu portarul zece! Toţi au sărit pe el…A vrut să strige ceva, dar cum naiba să faci asta cu şapte-opt chintale peste tine? Îi tasaseră tot: gura, capul, coastele, inima. A văzut niţeluş alb în faţa ochilor, apoi, linişte. Linişte ca de mormînt şi, parcă, la capăt de linie, chipul unui bătrînel simpatic, cu barbă albă. Cît să fi fost? Cinci secunde? Poate zece? Cincisprezece? Apoi, din nou, gălăgie, cerul şi moşul care se îndepărta…”Eduardo, Eduardo, mă auzi? Eduardo?” Ar fi vrut să strige: “Ho, mă, ce zbieri aşa?”, dar nu prea putea. De fapt, şi mîna dreapta nu asculta, dar era viu! Respira! Şi asta era tot ce contează! Ba nu! Şi scorul, şi scorul avea importanţă. Trase cu coada ochiului spre tabelă. Scria 2-2!
Egal cu Puskas, Hidegkuti ori Czibor
Cu 86 de minute înainte, intrase pe teren. 30 iunie 1954, Lausanne, CM de fotbal din Elveţia. Debuta în echipa naţională a Uruguayului în meciul cu Ungaria, una dintre semifinale. Ce trupă aveau maghiarii dacă Puskas era pe banca de rezerve?!..Grosics, Kocsis, Nandor, Nador Hidegkuti, Zoli Czibor…Mamă!!! 2-0 pentru ei. Apoi 2-1 şi, pe final, cînd nimeni nu mai credea nimic, el, Juan Eduardo Hohberg, uruguayanul din Montevideo, născut în Argentina, trăsese mingea cu crosa şi marcase: 2-2. Căzuse, se ridicase şi celebra. “Rafa”, Rafael Souito, a venit primul. I-a făcut un fel de tackling şi l-a culcat pe iarbă. Ambrosis, Andrade şi uriaşul “Pepe” Schiaffino, cel care avea părul dat cu briantină şi nu-l deranja cînd marca cu capul, au sărit şi ei. Apoi, toţi ceilalţi zece. Emoţiile, greutatea, oboseala l-au terminat. Filmul s-a rupt atunci. De tot! În tribune, cei 100 de fani sud-ameri
