Răspunsul la întrebarea de mai sus este simplu: unii dintre noi merită, alţii nu prea.

În această din urmă categorie, mă gândesc la cei care au considerat festivalul un eveniment monden, numai bun de etalat toaletele, şi au venit la concerte deşi nu aveau nicio treabă cu muzica cultă.Adică la cei care habar nu au că nu se aplaudă decât la sfârşitul unei simfonii şi nu în pauzele dintre părţile ei. Pentru a preîntâmpina un asemenea lucru, organizatorii au scris chiar şi în caietele program că nu se aplaudă între părţile unei lucrări muzicale, ci doar când dirijorul se întoarce cu faţa la public. Cu toate acestea, respectivul public a făcut şi de data aceasta exces de zel în momente nepotrivite.

Apoi, aplaudatul ca aplaudatul... Deşi, la începutul concertelor, spectatorii au fost rugaţi insistent să-şi închidă telefoanele, şi la această ediţie muzica de pe scenă a avut un concurent serios în corul telefoanelor din sală. La concertul lui Daniel Barenboim,de exemplu, au sunat nu mai puţin de cinci telefoane. (Oare când auzi prima dată sunând un telefon, nu-ţi trece prin cap să verifici dacă l-ai închis pe-al tău? Ei bine, iată că nu!). La Ateneu, „Mica serenadă" de pe mobilul unei melomane l-a blocat, pur şi simplu, pe Lawrence Foster, care avea ghinionul să cânte nu Mozart, ci Enescu. El a fost de vină: trebuia să-şi gândească repertoriul în funcţie de melodiile ringtone-urilor. Prin urmare, întrebarea din titlu poate că ar trebui întoarsă astfel: dar Festivalul Enescu ne merită pe noi?