O ţară unde nu-ţi face plăcere să trăieşti nu poate avea succes.

Riscăm să nu înţelegem nimic din plecarea fabricii Nokia de la Jucu. E simplu să dai vina doar pe Guvern, aşa cum face Opoziţia. Sau pe conjunctură, pe globalizare şi pe salariile din China, aşa cum face Puterea. Mai greu sau, poate, mai puţin rentabil electoral este să priveşti realitatea.

Multinaţionalele vin şi pleacă, vor mai veni şi vor mai pleca. Problema României este că a ajuns în prea mare măsură dependentă de acest fenomen. Ţesutul economic românesc este mult prea firav - ne lipseşte o burghezie puternică, nu prin averea liderilor din Topul Forbes, ci prin numărul celor care desfăşoară afaceri competitive, de talie mijlocie şi mică. Această plasă de siguranţă ar fi putut absorbi acum măcar o parte din şocul închiderii fabricii de la Jucu. Problema noastră este că suntem în prea mică măsură o societate de stăpâni.

Dar putem deveni? Şanse mai sunt. Putem să ne dezvoltăm infrastructura, prin fonduri europene şi parteneriate public-private, scoţând din izolare zone întregi. Un program de izolare termică a blocurilor, la nivel naţional, ar duce la crearea şi dezvoltarea a mii de întreprinderi private şi de familie. Aceasta ar reduce la jumătate factura energetică, ar contribui la echilibrarea balanţei comerciale şi ne-ar scădea dependenţa energetică faţă de Rusia. Banii se pot recupera în timp, luând înapoi de la locatari o parte din economiile de la factură. Pentru găzduirea de afaceri mijlocii şi mici putem folosi spaţiile industriale sau foste unităţi militare ce încă nu au căzut pradă furiei imobiliare.

Putem crea, cu bani europeni şi privaţi, aşa-numitele clustere, adică asociaţii de întreprinderi (inclusiv mici şi mijlocii), universităţi, institute de cercetare, administraţii locale, care să fie orientate spre piaţă. Am dezvolta astfel câteva produse autohtone com