E greu de înțeles ce vor protestatarii de pe Wall Street. Sunt atâtea cereri și prea generale pentru a putea fi negociate la o adică. Asta dacă ar avea cine și cu cine negocia. Pentru că mișcarea nu are lideri (personalitățile prezente, de la Michael Moore la Noam Chomsky, fiind mai degrabă susținători/simpatizanți și nicidecum lideri ai mișcării), iar organismul financiar-bancar de pe Wall Street este, la rândul lui, un conglomerat fără o structură reprezentativă.

Presa (de la ei) nu te ajută prea mult să înțelegi ce se întâmplă în stradă. Cine sunt și ce vor acei tineri în mod real. Pentru că ceea ce ocupă spațiul mediatic sunt imaginile cu arestările, abuzurile și violențele forțelor de ordine. Iar din scurtele inserturi cu protestatari e greu să pui vreo concluzie. De altfel, până când de la câteva sute de protestatari nu s-a ajuns la câteva mii și până când nu s-a trecut la arestări și violențe nici măcar pentru mass-media americană protestele n-au reprezentat cine știe ce subiect de interes. Aceleași arestări în masă (700 de persoane) au făcut ca ”știrea” să traverseze Oceanul și să ajungă și în România. După două săptămâni de proteste.

Presa autohtonă (pentru că la ea vreau să mă refer în acest articol – după cum spuneam, asupra fondului protestelor de pe Wall Street e aproape imposibil să te pronunți) se înscrie în același tipar. Dă dovadă de aceeași inapetență în identificarea și alegerea subiectelor ”de presă”. Îmi amintesc replica unui coleg din presa locală pe care l-am invitat la unul din protestele din Cluj din seria celor legate de Roșia Montană. ”O să trimit o echipă, dar dacă nu sunt câteva sute de persoane nu cred că o să intre”, mi-a spus. Am rămas stupefiat. De când valoarea unei idei e dată de numărul celor care o susțin? Și, mai ales, cum ar putea acea idee să atragă atenția, să intre într-o dezbatere publică și să adune sut