Darius al lui Romică Buia este fericit. În adolescenţă, nu ai nevoie de prea multe pentru a fi fericit. Darius Buia împreună cu colegii lui de la Dinamo Under 19 au învins echipa similară a Stelei cu 7-0. Buia, Neculai, Dobrosavlevici, Ionică, Vasile. Poate vom auzi de ei şi mai încolo, după ce sita va cerne. Dar aceşti “ei” sînt fericiţi nu pentru că au fost (mult) mai buni decît adversarii, ci pentru că i-au umilit. Că au răsturnat terenul cu roş-albaştrii, că au dat cu ei de pămînt. La fel s-a întîmplat şi cu grupa 2001 a juniorilor din Ştefan cel Mare, învingători cu 5-2 în faţa rivalilor stelişti. Au urmat aceleaşi declaraţii războinice.
Îmi închipui că rezultatele tinerilor dinamovişti nu sînt întîmplătoare şi că în spatele lor stau strategii, competenţă şi muncă susţinută. Dinamo are o şcoală de fotbal care chiar scoate fotbalişti. Tocmai de aceea nu ar fi rău deloc ca titularii de mîine ai echipei mari a lui Dinamo să înveţe şi ce înseamnă respectul faţă de adversar, pe care nu e nevoie să-l umileşti. Ar fi frumos ca Ion Moldovan, Sorin Popescu şi ceilalţi antrenori care conduc centrul de juniori din Groapă să le explice foarte tinerilor lor elevi că nu devii un fotbalist mai bun dacă dai cu terenul în cap rivalului istoric.
Un mare jucător poate fi şi cinstit, şi corect, şi cu manierele acasă dacă e învăţat la timp. Asta nu-l reduce la condiţia de fătălău, dimpotrivă. Ideea că nu răzbeşti dacă nu apelezi la tot felul de trucuri trebuie scoasă din capul copiilor, care văd în fotbal un teren al şmecheriei, al ilicitului. Să joci cît poţi tu de bine, să strîngi din dinţi, să nu te sperie nimeni. Dar să nu simulezi. Să nu îţi baţi joc de cel învins, pentru că mîine poate fi rîndul tău. Poate că adolescenţii deprinşi să facă toate lucrurile ar schimba şi faţa fotbalului.
Ar fi frumos, aşa-i? Dar cine ne împiedică să învăţăm a nu ne mai umili u
