Pe măsură ce hipermarketurile împânzesc tot mai mult Timişoara, neglijându-se întrebarea, de bun simţ de altfel, „cine o să mai cumpere dacă nimeni nu mai produce nimic?”, apar specii urbane adaptate supravieţuirii pe timp de criză, care utilizează din plin avantajele acestor noi spaţii comerciale de tip deschis, ducând la extrem conceptul de „autoservire”.

Seriale la „tv-supermarket” şi parfum de bideu

Hipermarketurile Timişoarei sunt invadate de un tip de clienţi mânaţi de nevoie sau doar de plăcerea orgasmică de a primi ceva moca, clienţi pe care, cu siguranţă, managerii magazinelor cu pricina nu şi-i doresc în portofoliul seg­mentului ţintă de muşterii. E vorba de aşa-numiţii „fripturişti de supermar­ket”, oamenii care vin la magazin ca la nunta fără dar, neavând un scop anume, în afară de acela de a nu se plictisi aca­să şi a in­teracţiona în moduri dintre cele mai ne­bănuite cu un mediu mult mai inte­resant decât cel de la domiciliu.

„Fripturiştii” îţi sar în ochi încă de la raionul de electronice-multimedia. Unii ţin să butoneze fiecare model de telefon sau aparat foto digital securizat antifurt, şi persistă în testarea de apli­caţii până când strică sau au impresia că au stricat ceva, moment în care, cu o privire de maidanez hăituit, lasă gad­get-ul butonat şi pleacă mai departe, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Alţii sunt atraşi precum câinele lui Pav­lov de sutele de televizoare care merg pe acelaşi program şi se opresc să se uite, indiferent de subiect, probabil pentru a face economie de curent, aca­să. Cum la televizor nu se stă fără o ronţă­ială, unii fac în prealabil un plin la raio­nul de sticks-uri şi chips-uri, plasând apoi ambalajul gol, cu o mişcare de presti­digitator printre cutiile cu CD-uri. Din cauza lor, vânzătorii de la raioa­nele cu pricina nu mai rulează filme pe plasme, însă, indiferent de programul di