Decizia de joi a Consiliului de Administraţie al BNR, de a lăsa nemişcată la 6,25% rata dobânzii de politică monetară, a fost o surpriză atât pentru analişti, cât şi pentru pieţe. Mai ales că, începând de pe la jumătatea lui septembrie, se înmulţiseră prezicerile că dobânda va fi scăzută. Dar nu s-a întâmplat aşa. Fapt taxat cu un aflux de titluri acide, sugerând că dobânda ar fi ruginit sau că BNR întârzie să relaxeze politica monetară, deşi inflaţia e în scădere.
Ar fi fost binevenită o reducere a dobânzii? Voi încerca să lămuresc lucrurile citind cu atenţie comunicatul Băncii Naţionale. Câteva chei trimit la motivele ce au determinat o măsură în dezacord cu majoritatea aşteptărilor.
Prima cheie: inflaţia. Miza pe scăderea ratei dobânzii a plecat de la faptul că dinamica preţurilor de consum s-a îmbunătăţit. Acestui argument, desigur real, i s-ar putea adăuga şi altele. În primul rând, şocul produs de creşterea TVA din iulie 2010, ce ar fi putut duce la o inflaţie cu două cifre, cu un efect de bumerang, a fost atenuat ca la carte. Apoi, deşi riscul unor turbulenţe externe e încă mare, România are acum şansa să alinieze rata anuală a inflaţiei lângă ţinta stabilită pentru 2011. Dar aceste adevăruri nu îndreptăţesc nesocotirea regulii de aur a prudenţialităţii. Mai cu seamă că, pentru măsurarea inflaţiei, relevant nu este doar indicatorul ce înregistrează dinamica preţurilor din decembrie până în decembrie. Sau, ca în cazul recentei măsurări făcute de Statistică, din august 2010 până în august 2011. Este luat în calcul şi un alt indicator, care măsoară inflaţia medie. Or, dacă indicatorul dinamic a coborât la 4,25%, rata fiind apropiată de ţintă, inflaţia medie pe 12 luni, din iulie 2010 până în august 2011, a fost de 7,30%. Fiindcă această rată, când preţurile galopează, urcă mai încet: iar când preţurile îşi potolesc avântul, cu
