Acum ceva vreme eram cu un amic în oraş, să luăm masa de prânz. Am intrat la un local din acelea standardizate, unde omul a comandat un fel de pizza numită "Super-Supremă". Las deoparte caracterul discutabil al denumirii. Problema era reţeta, un amestec barbar de ingrediente. Brânză, legume de tot felul, ciuperci, carne tocată, şuncă, salam, carne de pui, plus câteva substanţe incerte.
Nu trebuie să ai gusturi foarte educate pentru a realiza că acest compozit nu are în comun cu pizza decât denumirea. O pizza adevărată, italiană, este foarte simplă. Un blat subţire (puţin făinos), suc de roşii, un pic de mozarella şi câteva fărâmituri de busuioc. Dacă ţii neapărat, poţi adăuga un ingredient, maxim două. Orice este în plus bastardizează formula.
Să reţinem ideea în vreme ce trecem la un subiect în aparenţă complet diferit. Bicameralism şi pluripartidism.
Unii cititori deja vor obiecta. "Sunt aici două subiecte, la o numărătoare simplă". Hm... Nu prea. Haideţi să explicăm.
Democraţiile moderne s-au trezit, în secolul XX, cu două proceduri de echilibrare a puterilor. Prima este existenţa a mai multe Camere (de regulă două, aşa încât am să vobesc de acum înainte doar despre bicameralism). A doua este existenţa a mai multe partide politice care se află în competiţie electorală.
Prima procedură, divizarea Legis-lativului în două Camere, este şi cea mai veche. Originile sale sunt aristocratice. Camera superioară reprezenta nobilimea, mare sau mică, în funcţie de situaţie. În secolul al XIX-lea, bicameralismul şi-a asumat chiar şi o misiune reacţionară, în măsura în care o Cameră superioară cu senatori de drept sau numiţi de un monarh se putea opune unui eventual exces de autoritate al unei Camere inferoare aleasă pe baza sufragiului popular.
Peste această structură instutuţională s-a format, încet, sistemul de partide politice. Aceasta est
