Când vreunei autostrăzi i se rupe apa înainte de termen, e chemat de urgenţă unicul mamoş iscusit din ţară, domnul Emil Boc.
Acesta se deplasează rapid în locul unde şoseaua e în chinurile facerii, extrage kilometrul de sub talpa cilindrică a tăvălugului şi-i taie panglica. Astfel, în curând, tronsonul de autostradă va fi mai degrabă lat decât lung, nici nu vei putea ajunge în treapta a doua de viteză şi se va termina.
Recunosc şi respect preocuparea continuă a Guvernului Boc pentru realizarea infrastructurii rutiere. Rezilierea contractului cu Bechtel, repararea Transalpinei, construcţia de şosele şi multe altele sunt de lăudat. Înţeleg şi faptul că ne apropiem de o perioadă electorală, iar populaţia trebuie să moară de foame cu sentimentul că în jur se clădeşte viitorul. Acest festivism e însă şi tragicomic, şi neîntemeiat. E ca şi cum faianţarul ar desface o şampanie pentru fiecare placă pe care a lipit-o de perete sau frizerul ar urla de bucurie în faţa prăvăliei după fiecare buclă retezată.
Dacă acum trei luni a inaugurat 14 kilometri dintre Murfatlar şi Valu lui Traian, vineri, domnul Boc a dat în folosinţă aceiaşi kilometri, de data asta între Valul lui Traian şi Murfatlar. Când va fi gata parapetul, îl va „lansa" şi pe acesta? A urmat „dezvelirea" a patru kilometri din şoseaua de centură a Constanţei, moment caracterizat de Emil Boc ca fiind „istoric". Or, dacă acesta e un moment istoric, probabil că terminarea întregii autostrăzi Bucureşti-Constanţa ar putea concura, ca magnitudine, cu facerea lumii („Şi a văzut Emil Boc că e bine"). Să mai spun că, a doua zi, primul-ministru inaugura Cluj Arena prin şuturi de la unsprezece metri?
Ce paradox! România e ţara cu cele mai multe tronsoane de autostradă, dar cu cele mai puţine autostrăzi. Dacă locuitorii din San Marino se supără, cu cei 220 de kilometri ai lor, ne depăşesc în câteva zile.
