La sfârșitul lunii septembrie, Parlamentul European a adoptat o serie de legi privind guvernanța economică în UE. Cu acest eveniment s-a încheiat o primă fază a procesului de reformare a Pactului de Stabilitate și Creștere, început încă din martie 2010, o dată cu apariția primelor probleme serioase în Grecia. Din păcate, situația de astăzi nu are nimic în comun cu cea din martie 2010: între timp, alte două state au fost salvate de la incapacitate de plată, iar Grecia încă o dată; atacurile speculative s-au extins asupra Spaniei și Italiei, iar din luna august 2011, criza suverană s-a transformat și într-o criză bancară, băncile franceze acuzând la rândul lor tensiuni pe piața monetară. Această stare de lucruri ridică o întrebare fundamentală: va fi UE suficient de reactivă la provocările crizei euro, înainte de a fi prea târziu?

În sine, Pactul de Stabilitate și Creștere nici măcar nu este cauza esențială a crizei actuale. Până în 2008, nici Spania, nici Italia, nici Irlanda ori Portugalia nu au violat acest acord. Nimeni în afară de Grecia , Spania și Irlanda fiind chiar în surplus bugetar. Prin urmare, ideea că indisciplina bugetară ar fi cauza crizei euro este doar un mit. Din nefericire acest mit este promovat cu asiduitate de unele elite politice (Merkel, Schauble, Trichet) și a servit drept pretext pentru a lansa programe de austeritate în toate statele periferice, până în prezent cu efecte mai mult decât dubioase.

Aceasta nu înseamnă că Pactul de Stabilitate și Creștere nu avea nevoie de de reformare. Pentru a asigura stabilitatea monedei unice, zona euro are nevoie de o mai mare convergență fiscală și bugetară – iar Semestrul European, o parte esențială a reformei, este un pas major în această direcție. Anterior, Bruxelles nu avea decât o viziune statică asupra stării financiare a unui stat, prin prisma raportului Datorii/PIB și Deficit/PIB. În