Plutaşii de odinioară transportau oameni sau lemne spre fabricile de cherestea, pe distanţe de sute de kilometri. Tradiţia a pierit după ce s-a dezvoltat transportul rutier. În prezent, pe Bistriţa mai ajung turiştii dornici de o aventură inedită.

Plutăritul a fost practicat sute de ani pe Valea Bistriţei Aurii. Pe vremuri, acesta reprezenta singura modalitate de transport a lemnului către marile oraşe unde erau fabrici de cherestea. Din vremurile de altădată, „ucise“ de dezvoltarea transportului rutier, au mai rămas câţiva plutaşi autentici, ale căror cunoştinţe mai servesc doar turiştilor dornici de o „croazieră“ pe apa Bistriţei. În comuna Ciocăneşti i-am găsit pe doi dintre ei.

Cu pluta până la Dunăre

Vasile Morari, de 70 de ani, ne-a povestit că a mers prima dată la plutărit la vârsta de 14 ani. „Am prins meseria asta de băiat mic. Mergeam cu tata de pe la 14 ani şi am făcut asta cam zece ani după aceea. Însă, în anul 1969, au apărut remorcile, iar lemnul a fost preluat de maşini“, îşi aduce aminte Vasile Morari. Coleg de breaslă i-a fost Vasile Raia, care a învăţat meserie la 13 ani de la tatăl său, când îl lua pe plutele care plecau pe Bistriţa.

„Mergeam cu lemnul pe apă de la Vatra Dornei spre fabricile din Bicaz, multe plute se duceau chiar până la Dunăre. Plecau de aici de pe Bistriţa, se întâlnea Bistriţa cu Siretul la Bacău şi de acolo ajungeau până la Dunăre. Mergeau sute de kilometri şi duceau sute de metri cubi de lemn“, povesteşte Vasile Raia. Startul la plutărit se dădea în primăvară, când se dezgheţau apele. Sezonul începea pe 15 martie şi se termina la 15 noiembrie. „Era foarte frumos. Toată vara, câteva luni de primăvara, de când se dezgheaţă apa şi până toamna târziu când îngheţa, în fiecare zi plecau plute, poate şi câte 20“, a continuat moş Vasile cu nostalgie.

Pentru pornirea plutelor, după ce era