Mîine la 13.30 sînt la România Actualităţi, la emisiunea lui Dragoş Ghiţulete. Puncte de plecare ar fi evenimentele recente de pe Wall Street sau declaraţii precum cele recente făcute de Roubini, cum că Marx are dreptate (Roubini mă enervează, între noi fie spus, şi cînd are dreptate):
Ocuppy Wall Street a trecut deja de două săptămîni şi unele momente cheie (agresiunea poliţiştilor, ocuparea podului, apariţia unor intelectuali prin zonă) au intrat măcar cîte puţin în sumarul mainstream media.
Sînt perfect de acord cu Poenaru care vorbea cu reţinere despre pericolele de tip “indignados” care ameninţă acum cam orice mişcare mai radicală din vest. Sînt mari şansele ca protestul să se năruie încă o dată sub greutatea sloganelor prea incoerente, prea variate sau prea artistice (uneori revendicările sînt smulse din Matrix sau V de la Vendetta la pachet cu imagistica de rigoare).
De ce e totuşi importantă mişcarea Occupy Wall Street?
Pentru că opune totuşi ceva protestului antisistem de tip tea party, o formă vagă şi periculos populistă (pe care unii de la noi se grăbesc să o copieze).
Pentru că în SUA se întîmplă destul de rar ca o mişcare de protest să capete dimensiuni serioase care să treacă graniţa prin popularitate.
Pentru că naivitatea mişcării (vezi etichete precum hippies, hipsters etc) a fost depăşită printr-un atac clar la un simbol clar: Wall Street. Dincolo de ambiguitatea din cerinţele manifestanţilor, dincolo de neputinţa “indignados” de a se organiza, stă concreteţea taurului de pe Wall street. Lucru care a dus, cum remarca cineva, la ceva mai mult decît o serie foarte bună de postere de protest.
Într-o ţară cu proteste apatice precum România, trecerea băncilor pe listele de atac protestatar ar fi o evoluţie enormă. Încă nu am avut parte de aşa ceva. Primitivismul politic ţine protestul la două trei figuri de po
