Prim-planuri cu feţe care plâng, gros-planuri cu ochi înlăcrimaţi, melodii sfâşietoare şi montaj iscusit. Aşa ambalează televiziunile, cel mai adesea, nenorocirea unor familii. Le bat la uşă oamenilor, înaintea autorităţilor, şi le spun sec, aşteptând lacrima ce ridică rating-ul: "V-a murit fiul". Sau mama, sau soţul. Urmează marea întrebare, "cea mai tâmpită întrebare ce se poate pune", după cum mărturiseşte un psihoterapeut: "Cum vă simţiţi?". Sunt gafe de manual la care, până la otevizarea presei, jurnaliştii priveau cu dispreţ. La jumătatea anilor ’90, în elanul apariţiei presei libere, un reporter bate la uşa familiei unui pilot mort în accident aviatic şi începe să-i întrebe copilul: "Unde e tati? Îl iubeşti pe tati? Tati nu mai e...". Moda jurnalismului lipsit de omenie a revenit de câţiva ani: au apărut jurnaliştii de catafalc, jurnaliştii-hienă care hărţuiesc familiile celor morţi. Anul trecut, suferinţa familiei unui pompier mort într-un incendiu în Capitală a fost disecată la televizor zile întregi. De vină pentru asemenea derapaje sunt concurenţa prost înţeleasă de cei din presă şi indiscreţia autorităţilor, care dezvăluie datele personale ale celor implicaţi. Şi cei care consumă acest fel de presă ce se adresează emoţiei, nu intelectului.
Imaginaţi-vă că, într-o zi obişnuită, vă treziţi la uşă cu nişte necunoscuţi însoţiţi de camere de filmat şi microfoane. Că vă bat în poartă cu pixurile pregătite şi, o dată ce le-aţi deschis, aruncă două cuvinte catastrofale şi apoi vă întreabă: "Cum vă simţiţi?". Imaginaţi-vă apoi cum, timp de o zi sau mai multe, vă vedeţi la televizor din toate unghiurile, doborât de durere: prim plan pe faţa schimonosită de plâns, gros-plan pe ochii înlăcrimaţi. Toată durerea expusă ştiinţific în numele dreptului la informare. Cum ajung jurn
