După 1989, negarea, diminuarea ori chiar explicarea în termeni „dialectici“ a crimelor comunismului au devenit tot mai inconfortabile intelectual. Era vechiului negaţionism propriu stângismului occidental – prezent atât la partidele comuniste „ortodoxe“, cât şi la celebrii „tovarăşi de drum“, precum Sartre, Merleau-Ponty, Chomsky, Bernard Show şi atâţia alţii – probabil că s-a încheiat. Sunt prea multe documente accesibile, prea multe mărturii teribile pentru a mai fi negate pur şi simplu. De asemenea, a devenit tot mai penibil să negi similitudinea profundă a comunismului stalinist mai ales cu nazismul şi în general a comunismului cu fascismul. Un documentar precum Povestea sovietelor, al regizorului Edvins Snore, difuzat recent şi de TVR, spune, într-adevăr, cu multă forţă o poveste sinistră asupra complicităţii şi îngemănării celor două regimuri: e o poveste pe care un intelectual şi, de fapt, orice om care vrea să apară drept inteligent şi civilizat nu o mai poate refuza.

Numai că, iată: „negaţionismul a murit, trăiască negaţionismul!“. O nouă specie de negaţionism procomunist e tot mai vizibilă la „noua generaţie“ stângistă, precum Alain Badiou şi Slavoj Zizek, şi care începe să aibă şi la noi câţiva reprezentanţi mai tineri. De fapt, nu e o specie chiar nouă: exista deja sub diverse forme la Troţki şi urmaşii, la Adorno, dar şi în ideologia „socialismului cu faţă umană“ din 1968, se regăsea şi printre reprezentanţii aşa-numitului „eurocomunism“, printre unii dintre „revizioniştii“ francezi excluşi din partidul comunist, precum Roger Garaudy, în Noua stângă a anilor ´60, deopotrivă antisovietică, antiamericană şi protiersmondistă, sau, mai recent, în teoriile unora dintre consilierii lui Gorbaciov, precum Alexandr Iakovlev. Ea s-a activat acum, în contextul relativ favorabil al crizei economice, dar şi al dispariţiei sistemului comunismului mondial.