Trece cu degetele subţiri, ca de pianist, peste pagina în Braille şi se opreşte în vârful unor punctişoare albe, scoase în relief. Citeşte cu voce tare: „În întunericul nopţii bufniţele strigau...”. Acolo, în buricul degetelor, stă întreagă puterea lui. Acolo i se formează literele, acolo stau ochii lui cei buni.

Adelin Tănasă din Buzău are 11 ani, s-a născut orb, vede doar umbre, uneori - lumini şi visează ca într-o zi să devină şef de gară. Îşi poate imagina cum zboară un tren pe şine, dar chipul lui nu şi-l poate închipui cum ar putea să arate. „Ce mare lucru, trebuie să am şi eu doi ochi, un nas şi o gură ca toată lumea, nu-i aşa?”, zice, cam necăjit. Nu-şi imaginează cum s-ar vedea în oglindă chipul lui măsliniu, ochii lui negri şi mici, ascunşi în orbite. Nu ştie nici că astăzi poartă tricou roşu.

Blitzul aparatului de fotografiat şi-l închipuie ca pe un fulger, iar calul şi-l imaginează albastru. „Adică nu, nu, greşesc, calul nu poate avea păr albastru”. Şi enumeră încurcat pe degete, aşa cum a învăţat el din cărţi: „Există doar cal roşu, negru, maroniu şi murg... parcă”. Viaţa în „puşcăria” cu umbre

Iarba nu e verde, e doar „scurtă la pipăit”. Ştie să spună, însă, întocmai, că “cercul este figura geometrică formată dintr-o linie curbă închisă”. Pereţii cămăruţei nu-i ştie că sunt murdari, jupuiţi şi afumaţi, dar îi descrie “galbeni, adică aşa cum e soarele”. Mirosul rânced din casă nici nu-l mai simte, pesemne că aşa trebuie să miroasă la toţi ceilalţi oameni în casă, crede. Muştele care roiesc peste tot în odaie nu-i fac scârbă – sunt doar nişte bune amice care-l mai bagă în seamă din când în când.

Claiele de ţoale nespălate pe care mama le uită împrăştiate peste tot prin casă nu sunt doar nişte haine cu mirosuri grele. Ci - adevărate piese de mobilier în dărăpănătura lor de casă din comuna Vânători. Dacă într-o zi munţii de ţoale ar di