Oricât de păcătoasă ar fi presa zilelor noastre, nu se poate nega că majoritatea jurnaliştilor lucrează în condiţii proaste, în tensiune continuă şi nesiguri pe ziua de mâine. Presa scrisă tradiţională, pe cale de dispariţie, a obligat condeie bune să fugă spre radio şi televiziune în căutarea unui job. Cei care n-au găsit loc în audiovizual sau în PR au rămas să umple fără plată Netul şi blogurile. Nici patronii media nu se găsesc într-o situaţie roz - şi aici e mai puţin vorba despre mogulii implicaţi în pokerul politic –, fiind afectaţi de criză, de scăderea cifrelor în publicitate, de managementul neglijent, fără (pre)viziune, fără chef de a se instrui şi de a pregăti jurnaliştii pentru platformele inovatoare ale noilor media.

Peste 60 de ziare locale au fost închise de la începutul crizei în România, subliniază raportul FreeEx pe 2010, iar concedierile pot fi evaluate la peste 8.000 în ultimii trei ani.

Deşi tentaţi să se solidarizeze din reflex cu orice sindicat ieşit în stradă să protesteze, să ceară ceva, cei mai mulţi jurnalişti din media privată ignoră prevederile Contractului Colectiv de Muncă pe ramura mass-media, încheiat încă din 2006 şi valabil prin Act adiţional până în 2013. Este straniu că o seamă de drepturi nu sunt valorificate de cei afectaţi decât în situaţii limită, ceea ce nu se aplică jurnaliştilor din mediile publice excesiv sindicalizate. Federaţia Română a Jurnaliştilor MediaSind, care a iniţiat semnarea contractului-cadru pentru mass-media, a promovat recent mai multe strigăte de protest sau de ajutor din partea unor redactori neplătiţi cu lunile sau aduşi în situaţia de „sclavie“.

În vară, Inspecţia Muncii Iaşi constata că societatea editoare a ziarului Cronica română nu plătise salariile din noiembrie 2010. Colectivul de redacţie de la Adevărul Galaţi a cerut sechestrul pe bunurile redacţionale pentru a compensa