În cele din urmă, se arată cât de dificilă devine funcţionarea acestei construcţii, atât timp cât statele membre nu se pot despărţi de suveranităţile lor şi în condiţiile monedei unice.

Opinia mea este că introducerea euro a fost gândită şi ca un instrument de a împlânta adânc, într-o Europă în care rivalităţile nu dispăruseră şi care nu-şi căpătase încă o identitate solidă, o Germanie reunificată, foarte puternică economic, cu o afirmare tot mai pregnantă în geopolitica continentului şi chiar în afara lui. Este cunoscut că Thatcher şi Mitterrand au privit cu mefienţă reunificarea Germaniei. Să ne gândim, totodată, la relaţia Germaniei cu Rusia în ultimul deceniu. Euro are o dimensiune politică despre care nu se discută suficient. În schimb, se vorbeşte despre politica monetară unică, avantajele utilizării monedei comune, stabilitatea pe care ar fi asigurat-o ţărilor care fac parte din UE, fără a fi în Uniunea Monetară (UM). Din păcate, înainte de criză s-a vorbit puţin despre exigenţele pe care UM le impune politicilor naţionale. Cu aceste două dimensiuni, euro a înlocuit monede naţionale care făceau parte fiecare din identităţi naţionale puternice, înainte ca o identitate europeană conturată să opereze în mentalul colectiv. Nu mă refer la cultura europeană, ci la subestimarea unor aranjamente instituţionale şi de politici economice în Uniunea Monetară care să susţină această construcţie.

Dar există Pactul de Stabilitate.

Nu a funcţionat şi oricum era un substitut, puţin spus imperfect, pentru componenta propriu-zis economică, bugetară. Nu întâmplător fac referire la Statele Unite sau la Canada, unde există un buget federal important, cu transferuri fiscale care îşi au esenţa în principii. Dacă se întâmplă ceva rău în Louisiana sau Florida, există o solidaritate americană care nu e pusă în discuţie... Or, în Europa, descoperim speriaţi că solidar