S-a scris, din păcate, prea puţin despre Eugène Ionesco: mistic sau necredincios? de Marguerite Jean-Blain (Eugène Ionesco: mystique ou mal-croyant?, Éditions Lessius, Bruxelles, 2005), o cărticică densă ce avansează o perspectivă inedită asupra teatrului şi gândirii lui Ionesco. Având în spate o teză de doctorat susţinută în 2000 la Aix-en-Provence, ea are în fapt meritul de a elabora – fără obişnuita morgă doctorală – o nouă viziune interpretativă. Abordări din unghiul filonului religios şi metafizic ionescian au mai existat, desigur, în ultimele decenii (la noi, Eugen Simion a fost un „pionier“ în anii ´80), dar nimeni n-a mai întreprins, din câte ştiu, un examen sistematic al filonului mistic din „culisele“ teatrului şi din „avanscena“ operei autorului Scaunelor. O dimensiune, altminteri, nu doar evidentă, ci şi esenţială pentru înţelegerea personalităţii dramaturgului.
Autoarea franceză îşi propune, pornind de la dubla identitate etno-lingvistică a lui Ionesco, să investigheze în profunzime şi incidenţele dublei sale identităţi religioase – ortodoxe şi catolice, orientale şi occidentale prin urmare… Apropierea rebelului căutător solitar de personalismul revistei Ésprit a lui Emmanuel Mounier (la sfârşitul anilor `30), eclectismul său spiritual din anii ´50-´60, raporturile cu budismul, iudaismul şi hasidismul, reinteriorizarea târzie a creştinismului (prin La Quête intermitente şi prin opera de final Maximilien Kolbe) fac parte din aceeaşi ecuaţie interioară marcată de mult invocata experienţă a „iluminării“ survenite în copilăria petrecută la Chapelle-Anthenaise. Atât eseurile din Nu, cât şi teatrul sau proza (confesiunile diaristice, romanul Le solitaire) sunt citite ca faze ale unui parcurs sinuos, marcat de identitatea paradoxală a unui individualist ostil oricărei autorităţi „paterne“ şi oricărei „logici a colectivelor“, dar care aspiră spre „de
