Solaris şi Odiseea spaţială 2001 - primele cadre din Melancholia lui Lars von Trier evocă aceste filme aparţinând unui cinema planetar, cum nu se mai face de mult. Să vorbeşti despre destinul omenirii contemporane azi, când filmele pendulează între proiecţii supertech futuriste, reconstituiri fastuoase ale trecutului şi naveta hiperrealistă pat-bucătărie, înseamnă să rişti ridicolul şi căderea. Şi totuşi, von Trier reia Sacrificiul tarkovskian de acolo de unde l-a lăsat marele rus şi îl rescrie, nici mai mult, nici mai puţin, în cheie nazistă absolută.

"Îl înţeleg pe Hitler. Se poate spune că sunt nazist". Pe un regizor de film care face asemenea declaraţii de presă îl poţi bănui nu în primul rând de nazism, dar de histrionism, de poză, de bâlcism dornic să şocheze. Un film făcut de un asemenea ipochimen kitsch ţi-l imaginezi ca pe o corcitură între Patimile lui Gizăs Gibson şi Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu.

Şi totuşi, Lars von Trier n-a făcut doar o glumă provocatoare când şi-a asumat nazismul. Aşa se explică splendoarea uneori narcotică a Melancoliei, suflul ei suprauman, empatia cu Moartea, seninul din mijlocul arderii de tot. Hitler i-a băgat pe evrei în cuptoare deoarece considera această rasă Răul absolut, care trebuie stârpit. Viziunea artistică a lui von Trier presupune că întreaga rasă umană merită să dispară. Evreii lui von Trier sunt oamenii, toţi oamenii.

Pământul nu e altceva decât Răul. Faptul că pe el există şi cai, şi păsări, şi oameni care n-ar face rău nimănui, nu îl salvează. Melancholia e un imens cuptor albastru al unui Auschwitz în care Terra arde de vie.

Iar vestitoarea Apocalipsei e o femeie. Nu un bărbat. Bărbatul, care mai e şi om de ştiinţă, aparţine sexului laş, se sinucide de frica Melancholiei. Von Trier o pune pe Justine (extraordinara Kirsten Dunst) să ardă calmă în flăcările planetei ucigaşe, fără a înce