Am motive să mă tem de ziarişti. Nu pentru că am ceva de ascuns, ci pentru că mă simt folosit.

Ştiu: democraţia înseamnă libertate de expresie şi libertatea presei. Ştiu: democraţia înseamnă transparenţă. Ştiu: presa e a patra putere în stat. Ştiu: gazetarul e suveran asupra textului pe care îl semnează şi nimeni nu are dreptul să îi impună teme, atitudini, reguli care să-i limiteze dreptul la opinie. Ştiu toate astea şi sunt de acord că aşa stau, sau trebuie să stea, lucrurile. Dar dincolo de teorii şi principii, există şi experienţa cotidiană a presei, marfa propriu-zisă pe care o oferă ziarele, păţaniile cititorului şi ale „subiecţilor" de presă. Investigaţia de presă e, fireşte, legitimă. Dar, ca orice formă de investigaţie, are legile ei. Nu numai gazetarii au drepturi şi răspunderi. Răspunderi am şi eu când intru în dialog cu un gazetar. Şi, mai ales, am şi unele drepturi. Iată câteva:

1. Am dreptul să refuz dialogul, mai ales dacă nu deţin o funcţie care să mă oblige la transparenţă sau dacă întrebările pe care le primesc n-au nicio legătură cu funcţia respectivă. De asemenea, dacă intervievatorul dovedeşte o crasă ignoranţă în privinţa temei propuse şi a profilului meu profesional.

2. Am dreptul, pentru a accepta dialogul, să pun anumite condiţii. De pildă să cer să văd textul înainte ca el să fie publicat. „Dar e un abuz!" - mă beşteleşte gazetarul. Eu semnez textul, deci dumneata n-ai de ce să te bagi. Păi cum să nu mă bag? Dumneata semnezi, dar subiectul sunt eu. În joc e persoana mea, imaginea mea, îndreptăţirea mea de a grădinări ce-mi iese pe gură. Da, vreau ca spusele mele să fie reproduse întocmai! Să nu fiu materia primă a unui discurs aranjat de altul. Da, experienţa m-a învăţat să nu mă las pe mâna ziariştilor. Am fost deseori răstălmăcit, pus în contexte străine de tema discutată, manipulat partizan şi schimonosit gramatical