A trecut o vreme pînă să-mi dau seama că ceva nu e în regulă. Nimic, de fapt, nu era în regulă. Mă analizam cu lupa, precum un entomolog obsedat de gîngăniile sale şi aflam lucruri noi şi neaşteptate despre mine. Înfiptă în ac, adînc, atinsă în miezul miezului, mai mişcam totuşi, fîlfîind disperată dintr-un fel de aripi rudimentare.
Manifestările erau îngrijorătoare, la graniţa cu panica; grănicerii însă îşi părăseau cam des posturile… Respiram altfel, sacadat şi de suprafaţă, vederea îmi era vag înceţoşată şi bîntuiam de colo-colo prin viaţa mea, ca şi cum nu aş fi avut nici o legătură cu ea. Mă temeam şi iar mă temeam. Şi totuşi, în capilarele mele mustea sirop concentrat de fericire. Un pic prea dulce. Din cînd în cînd se prelingea în afară, fie prin vîrfurile degetelor, luînd forma unor poeme deplasate, fie prin firele de păr, iar lumea rea spunea atunci, cu reproş: “Hm. Astea-s vremuri ca să fii fericit?!”
Sînt drogată, mi-a trecut prin cap… Mi-au dat… ceva! Îngeri puşi pe şotii, în înţelegere cu niscaiva farmacişti lipsiţi de scrupule, au turnat esenţe periculoase în cafelele dimineţilor lunilor din urmă; în vinul serilor au greşit doza dinadins, astfel încît visele să-mi fie absolut de nepovestit copiilor. Cineva acolo sus avea chef de joacă, iar chicotelile se auzeau pînă la mine.
Şi iată, complet neprogramat, aveam acum un secret care putea fi şoptit doar copacilor. Îmi era frică să nu-l strig în vreun somn mai tulbure, căutam lacăte-descîntec, formule magice care să-l împingă în adîncurile de unde nu ar mai putea ţîşni afară ca un gheizer, disperat după luminile rampei.
Am încercat în tot acest timp să nu las lucruri nerezolvate, să nu fiu privită mustrător sau lovită de maşini pe stradă. Să răspund ca de obicei, liniştitor, întrebărilor celor dragi şi să nu-mi pierd complet capul. Doar un pic. Atunci cînd aruncam o privire scurtă î
