Anunţul privind închiderea fabricii Nokia din România a declanşat o serie de resentimente la adresa com­pa­niei finlandeze. Campanii media­tice împotriva acestor capitalişti ne­no­ro­ciţi care ne-au sedus şi ne-au aban­do­nat, iniţiative de a nu mai cum­pă­ra produsele companiei şi ati­tu­dinea Guvernului care a părut uşu­rat că pleacă Nokia pentru că se for­ma­se deja o coadă lungă de investitori care aşteptau să plece finlandezii ca să vină ei.

Lucrurile sunt însă infinit mai nuanţate. Desigur, Nokia are pro­blemele ei, atât financiare (la nivel glo­bal a înregistrat pierderi de ju­mă­ta­te de miliard de euro în primul se­mes­tru din 2011), cât şi de strategie (în primăvară, Nokia a mai dat afară 4.000 de angajaţi la nivel mondial şi acum a anunţat şi închiderea altor două fabrici din Germania şi SUA) şi de imagine (plecarea din România vine la doar trei ani după închiderea unei fabrici din Germania tocmai pen­tru a veni în România). Cu mintea în­gus­tă cu care guvernele Europei dau afară angajaţii ca măsură anticriză, şi noua conducere Nokia a făcut acelaşi lucru.

Dar noi nu trebuie să rămânem cu impresia că suntem nişte victime ino­cente ale globalizării. Aşa cum câi­nele nu pleacă de la măcelărie, nici Nokia nu a plecat din România de prea mult bine. Trebuie să învăţăm o serie de lecţii de aici şi să ne re­cu­noaş­tem propriile greşeli.

Practica înţelegerilor bilaterale se­cretizate este păguboasă şi trebuie să înceteze. Actele autorităţilor pu­blice centrale şi locale trebuie să fie transparente: să ştim cu toţii angaja­men­tele părţilor în astfel de înţelegeri. Mai mult, aş merge până acolo încât să spun că practica de a căuta investitori strategici şi de a le oferi facilităţi cu nemiluita este în sine ineficientă. Daewoo a plecat din România (sau Ge­neral Motors nu a mai preluat şi fa­brica de aici) când au expirat fa­ci­li­tă­ţile fiscale