Un periplu în istoria psihanalizei şi opinii despre locul psihanalizei în terapia psihiatrică găsiţi în articolul semnat de dl dr. Alexandru Trifan.

Scurt istoric

Londra, septembrie 1939. Prietenul lui Freud, Max Schur, conform unei promisiuni mai vechi, îi grăbeşte sfârşitul. La căpătâiul său se află Anna Freud, credincioasa şi preferata sa fiică, trăind de mulţi ani alături de tatăl ei. Formarea în umbra doctrinei ortodoxe a părintelui său o grefează pe deprinderile pedagogice ale profesiei care îi fusese destinată şi desăvârşeşte domeniul deschis de Freud, anume Psihologia Eului, aplicând-o şi exemplificând-o la copii. În cele două lucrări fundamentale: The Ego and the Mecanism of Defense, publicată în anul 1936, urmată la două decenii de Normality and Pathology in Childhood intră în conflict cu Melanie Klein, cea de-a doua mare figură a psihanalizei extrafreudiene, contestând valoarea psihanalitică a jocului, susţinută de cea din urmă. Melanie Klein a avut dreptate, mai ales că este fondatoarea psihanalizei Id-ului sau a celui instinctual, prin identificarea celor două poziţii fundamentale ale sugarului, cea paranoid-schizoidă şi cea depresivă. Din disputa doctrinală s-a născut o adversitate tenace şi definitivă care nu numai că a separat cele două Publicitate psihanaliste toată viaţa, dar a ameninţat să scindeze Asociaţia Psihanalitică Britanică în două grupări ostile, freudieni şi kleinieni. Din fericire, medicul pediatru Donald Winnicott, iniţial adept al Melaniei Klein, a reuşit să evite ruptura, nu şi fără a denunţa rigiditatea şi ipocrizia celor două protagoniste ale conflictului. Psihanalist dotat cu o mare putere empatică şi neatent la reguli, Winnicott a dat psihanalizei două concepte de primă importanţă: cel al obiectelor tranziţionale şi cel al falsului Sine. Dacă psihanaliza postfreudiană este dominată de Anna Freud, Melan