Am sub ochi o fotografie, de bună calitate, pe care am găsit-o în lada cu comori a internetului. Căutam o imagine reprezentativă cu partea artistică românească a lui Brâncuşi, creatorul care ne-a lichidat complexele de inferioritate. Acel Brâncuşi care, plecat din Hobiţa, a devenit poate cel mai important artist al secolului trecut. Acel Brâncuşi de care tinerii din fotografie sînt foarte mîndri.

Încercînd să „citesc” fotografia lor de grup, le văd mîndria, din priviri şi din limbajul corporal. Acesta din urmă se converteşte, la unul dintre ei, în „atitudine”. Şi-a lăsat ochelarii de soare pe ochi şi pune un picior peste altul, trăgînd totodată de umeri, să stea cît mai drepţi. Colegul din dreapta, în schimb, este puţin obosit şi are naturaleţea de a nu poza atunci cînd se trage-n poză. La fel băieţii din stînga, dintre care unul în planul cel mai îndepărtat. Fetele din prim-plan stau cam în aceeaşi poziţie, de parcă s-ar fi sincronizat mental în faţa obiectivului. Mai mult ca sigur, un alt tînăr din grup e în spatele aparatului de fotografiat care-i imortalizează.

Să ne înţelegem: individual şi per ansamblu, grupul mi se pare OK. Sînt nişte tineri drăguţi şi finuţi, de o anumită condiţie, iar nu nişte specimene a căror nevertebrare intelectuală să li se citească pe faţă. E un grup simpatic de tineri simpatici care fac împreună o fotografie care ar fi trebuit să fie – şi ea – simpatică.

Din nefericire pentru grupul nostru, fotografia lor e departe de a fi simpatică. Aş spune că-i hotărît antipatică, dacă antipatia, ca şi simpatia, n-ar depinde prea mult de umorile receptorului. Poza lor de grup e în afara diagramei de simpatii şi antipatii personale. Fotografia pe care o „citesc” acum este, independent de ce simţim eu, sau tu, sau el, o oroare.

Aceşti tineri care se fotografiază cu Masa Tăcerii a lui Brâncuşi nu stau în faţa capodoperei; ci,