De obicei, premiile Nobel pentru stiință sînt un eveniment în care fiecare primeste cîte ceva. Laureații îsi văd ambițiile spectaculos ambalate, publicul aruncă o privire în culisele scenei, pariorii îsi iau porția de adrenalină, iar cititorii de presă dau piept cu termeni stințifici pe care nu-i bănuiau.

Săptămîna aceasta a fost puțin altfel. Dacă pentru fizică si chimie lucrurile au curs normal, în medicină am avut o premieră. Din păcate, nu una fericită.

Gloria postumă e obisnuită în cărțile de istoire, însă nu e văzută cu ochi buni in regulamentele Nobel. Inițial, în concepția inițiatorului, premiul trebuia să recompenseze un tînăr la începuturile carierei. Cu trecerea timpului, definiția a fost lărgită pentru a include savanți experimentați – singura cerință fiind ca ei să fie în viață. Dar acest tip de recunoastere este menit să apară la apogeul carierei sau uneori mult după, asa încît a fost nevoie de o definire mai precisă. Mai exact cît de în viață să fie laureații. Pînă în anii 70, se cerea ca ei să fie în viață la momentul nominalizărilor, adică în februarie. Din 1974, condițiile s-au înăsprit – decesul era permis doar între anunțarea premiului si acordarea sa.

Luni dimineața, comisia suedeză hotăra acordarea premiului Nobel pentru fiziologie si medicină. Cei peste un milion de euro reveneau, pe de o parte, lui Ralph Steinman, cealaltă jumătate urmînd a fi împărțită de către Bruce A. Beutler si Jules A. Hoffmann.

Steinman descoperea la începutul anilor 70 celulele dendritice – celule care investighează permanent mediul si prin capacitatea lor adaptativă reglează răspunsul sistemului imunitar. Beutler si Hoffman descopereau în anii 90 proteinele receptor care recunosc microbii si activează sistemul imunitar.

Cînd telefonul suna în casa primului dintre ei pentru a anunța premiul, familia era în doliu. Steinman murise vineri dup